Mergeam unul lângă celălalt, agale, în liniște. În croncănitul pescărușilor și zbaterea valurilor, căutând cele mai potrivite cuvinte pe care să ni le spunem. Oare ce însemna întâlnirea asta? Încotro ne îndreptam? Să fi căpătat o a doua șansă? Sau să fie doar o paradă a ceea ce am pierdut, a ceea ce n-am avut curajul să trăiesc? Cum să fac să-i spun că mi-a lipsit? Că îl iubeam din clipa în care rostise primul „Bună dimineața!”? Că sunt o lașă?

– Mi-a fost dor de tine, roșcato! a spart el tăcerea și mi-a luat mâna într-a lui.

– Ah, Sergiu! M-ai pedepsit destul până acum. N-am știut altfel, n-am avut curaj. Sunt o lașă! Mi-am meritat cu varf și îndesat răceala ta din lunile astea.

– M-am încrezut în ochii tăi. Văzusem curaj și dorință. Și apoi am crezut că m-am înșelat. N-am putut să-ți mai scriu cu aceeași căldură. Nu te-am pedepsit. Nu intenționat. N-am putut să-ți mai vorbesc, pur și simplu.

Treceam dincolo de cazinou și ne-am îndreptat spre balustradă ca să fim mai aproape de mare și de valuri. Am ajuns față în față, luminați de un felinar doar cât să ne putem privi în ochi și să rămânem în același timp în semianonimatul serii târzii.

– Sergiu, știu că n-ai să mă crezi… Sergiu, te iubesc! Sergiu, iartă-mă că am fost o fricoasă!

Nu plănuisem să-i spun asta fățis. Cel puțin nu așa, nu acum. Cu atât mai puțin așteptam un anume răspuns. Ochii deja împăienjeniți de emoție și de un val de lacrimi care se rostogoleau pe obraji nu mai vedeau aproape nimic. Am simțit însă că mâna lui care o ținuse pe a mea până atunci slăbește strânsoarea și-și croiește drum către obrajii arzând ca să șteargă șiroaiele de lacrimi. Tremuram de parcă mă lovise o boală și îmi auzeam bătăile inimii bubuind în tâmple. I-am simțit apoi respirația aproape de gura mea. Nu mai era drum de întoarcere.

În vara târzie, buzele aveau să se răsfețe în cele din urmă. Dulceața sărutului nu semăna cu nimic din închipuirile mele. A-l săruta pe Sergiu nu aducea cu nimic pământesc. Un urcuș până spre Rai, în zbor lin. Ca și când ți-ar fi îngăduit să atingi o rază a soarelui fără să simți dogoarea și fără să te ardă. S-a desprins din sărut cât sa-mi vadă ochii și să se asigure că nu mai lăcrimează. Și a urmat sărutul lung și apăsat pe care-l închipuisem de atâtea ori. Și-mi era bine. Nu se putea întâmpla nimic rău pentru ca eram în brațele lui puternice. Aveam din nou Fericirea.

Desprinsă din sărutul binefăcător, m-am dat un pas înapoi ca să-i pot vedea mai bine chipul. Se făcuse liniște în tâmple, sângele își găsise un ritm bun prin vene, iar inima pulsa rapid, dar cumva liniștit. Privindu-l, mi-am dat seama că ochii lui descriseseră drum către suflet. Și m-a fulgerat din nou, pentru o clipă, gândul negru că îl putusem abandona prima dată. Că nu mă încrezusem atunci în puterea pe care ți-o poate da iubirea izvorâtă din suflet și oglindită în ochi. Parcă nici nu meritam a doua șansă. Și totuși o trăiam. L-am strâns în brațe cu toată forța ca să pecetluiesc în felul ăsta noul început. Strânsoarea caldă a brațelor lui mi-a pătruns prin piele, în carnea care pulsase nebunește până nu demult, până în sânge, potolind văpaia. Ne-am pierdut apoi în noapte, de mână, ținând de urât pescărușilor și mării.

Citește și Ava Marinescu. Cheia e sa intelegi ca furtuna nu devasteaza ci rearanjeaza