Contractul social. O dimensiune fundamentală a oricărei manifestări morale e responsabilitatea.
În orice relație umană, pe lângă toate libertățile și angajamentele individuale, există funcții arhetipale care funcționează ca un tip de contract social.
Un părinte degenerat poate fi tras la răspundere pentru că își maltratează copilul. El e obligat moral să întrunească anumite calități și să se comporte într-un anumit fel în rolul de părinte, faptul că e un bun meseriaș sau orator nu îl recomandă și ca tată bun. În toate relațiile de serviciu ești nevoit să te conformezi unui rol, să îl întruchipezi, să respecți condiția se șef sau de subaltern, normele de muncă. Libertățile și creativitatea și competența se manifestă pe fundalul unor alte exigențe. În multe culturi, ca adult, ai datorii morale față de cei care te-au crescut.
Această datorie morală presupune, de fapt, integrarea în rol, auto-motivarea pentru a îți împlini o sarcină. În familii există, desigur, dragoste necondiționată și instincte, dar și datorii morale care țin de asumarea condiției de mamă sau de fiu, de fiică, de tată. Căsătoria, de asemena, e un astfel de contract sau relația angajată. Poate fi relație deschisă, nu are importanță, important e să fie definiți parametrii ei și funcțiile părților implicate.
Comunitatea poate sancționa moral un partener care se poartă lamentabil, dacă există o asumare prealabilă. justiția, chiar și cea informală, poate fi invocată.
În relațiile contemporane e haos. În virtual se relaționează ca în junglă, nu doar fără norme și reguli, ci și fără să ai un rol anume.
Iar definiția nenorocitei de culturi hook-up este: sex fără nici o responsabilitate, în afara oricărei relații. Acele funcții care conturează datorii morale sunt suspendate. Permisivitatea extremă abrogă orice dimensiune morală a comportamentului uman. Te poți oricum fără să poți fi tras la răspundere. În calitate de ce să fii tras? de șmecheraș de internet? De aruncător cu praștia? De strâmbător din nas? de scălămbăitor de serviciu?
Dacă nu există un rol arhetipal conturat, oamenii se manifestă barbar, ca niște termite. Nici măcar nu pot fi acuzați că fac rău deliberat, pentru că nu sunt clare granițele, nu e clar ce dezirabil și ce nu, ce e de urmărit, ce te recomandă ca ”bun internaut” sau ”destoinic amic virtual”, ”emerit predicator social”, ”priceput fără diplomă” sau minunat ”amorez de o noapte”.
Se presupune că un anume tip de abilitate, dar abilitatea, în afara oricărei relații configurate în modul, nu are nici ea vreo valoare. E angoasant să fii nevoit să relaționezi fără o încadratură morală sau fără nici o constrângere. Să zicem, cu indulgență, că toată organizarea sistemului de relații contemporane e o regresie în infantilism, copii se joacă imitând roluri.
Realitatea virtuală și relațiile frugale, fără miză sunt ceva similar. Orice joc e o realitate virtuală. Simțul ludic asta face: virtualizează. Copiii, când se joacă, însă, respectă reguli. Nu e anarhie absolută în joaca lor, ci o imitație a unor structuri de relaționare adulte.
Donald G. Jean
Or în sistem de relaționare contemporană, trăsătura dominantă este sfidarea oricărui angajament moral, a oricărei reguli și norme, a oricărei responsabilități alta decât decizia de moment.
Orice act de responsabilitate implică asumarea unui rol de durată, înseamnă alegere pe termen ceva mai lung decât presupune alegerea cinei dintr-un meniu posibil. Actul de a alege că vrei să te îmbraci în verde la o petrecere nu e chiar mostră de responsabilitate majoră, chiar dacă e posibil ca altor invitați să le cadă în dizgrație toaleta…
Răspunderea se leagă de o structură impersonală, de un model de comportament. Ca medic ești nevoit să respecți niște rigori, o deontologie profesională.
Libertatea nu e neîngrădită în nicio situație de viață.
Relația matură și reală nu e o manifestare arbitrară între doi indivizi, ci una consimțită reciproc. Mai mult, înseamnă o realitate ireversibilă, asumare. Există un contract moral între doi prieteni – care se bazează măcar pe o definiție prezumtivă a prieteniei – există unul între angajat și angajator, între părinte și copil, chiar dacă nescrise.
Chiar și la alte specii (plante, animale) există reguli de relaționare, legi ale naturii care constrang manifestările sau, la cele mai evoluate, chiar ierarhii, restricții sau comportamente predeterminate.
Or visul secret al forței generatoare de anarhie din lumea contemporană e tocmai fuga de răspundere și de contract social, întoarcerea în codru. Nici în societățile arhaice însă, tribale, nu exista o asemenea lipsă de coeziune între oameni.
Noile tehnologii ne-au reconfigurat; ele dictează acum condiția umană.
Marile aglomerări urbane ne transformă, pe de-o parte, în cifre, virtualitatea ne dematerializează și ne reduce la imagini care pot fi oricând asimilate oricărei proiecții, din orice sursă posibilă, ne strivește, ne reifică; pe de altă parte comunicarea în sine a fost bagatelizată până la volatilizare, a devenit eterică, pentru că ea nu mai e propriuzis între entități consistente, reale, ci între relee, între surse de informare, noi suntem colportori de informații, de mesaje, nu ființe umane a căror identitate primează în fața a orice au de emis sau ”știu să facă”. Omul contemporan a fost înfulecat de propria tendință de stocare, s-a arhivat, argumentează, vizionar, în Evul Media, încă de acum douăzeci de ani, Bogdan Ghiu.
A devenit o înregistrare, zic eu. E condamnat să nu poată fi mai mult în ochii semenilor decât o fotocopie a lui. S-a preschimbat într-un conglomerat mental, într-o formațiune benignă sau malignă din mintea proprie sau a altora, corpul său se demetarializează, deopotrivă, el nu mai stârnește nici pasiuni, nici angoase, nici măcar atașamente precare.
Umanitatea actuală nu și-a pierdut doar sufletul, mai întâi și-a pierdut corpul.
Moralitatea și răspunderea, chiar și ordinea sacră a lumii se leagă de un om întrupat. Mă bântuie de ceva vreme faptul că Dumnezeu ia trup de om, în creștinism. Omul destrupat nu poate fi prins, nu poate fi decât definit, eventual, el alunecă, se sustrage oricărei structuri sau tipologii arhetipale. Este unul, fie conceptual, vie pur vizual.
Ne bucurăm că suntem apreciați ca imagini? Nu e cazul. Imaginile produc idolatrie, doar, eventual, nu sentimente reale. Nu are nicio valoare.
Vorbele nu ating nimic, decât dacă le investim noi magic cu puterea de a ne atinge. ”Atingerea metafizică”, aceea care se întâmplă prin artă, e o sublimare, o reiterare pe plan mental a celei real-senzoriale. Dacă prima se estompează, dispare memoria ei din arhivele speciei, a doua nu va mai avea puteri.
Contrar celor insinuate de detractorii marilor pasiuni, eu, empirista, cred că idealizarea nu e posibilă decât ca sublimare a unei realități, cineva, un strămoș a trăit așa ceva, e informație codificată genetic, pasiunea o purtăm în corp, e înnăscută, nu e insuflată din afară. Modelul cultural nu are nici o putere asupra a ceva ce nu există deja prefigurat în sânge.
Or ceea ce e în sânge a fost real, a existat aievea. Modelul cultural amplifică, modelează și modulează, dar el nu e sursa a nimic, ci reflexia în ape…
Omul-înregistrat nu mai are nicio putere. El nu poate întruchipa nimic, poate fi doar reinventat prin puterile imaginației altuia, care îi captează forma.
Revenind la tema inițială.
Omul-releu nu are răspunderi. Omul-imagine nu are cum să le aibă. Și să vrea nu are cum pentru că e deja reificat.
E mai bine de un deceniu de când am anticipat că vom ajunge aici. E o nimica toată. Alții au anticipat de acum o sută de ani.
Tendințele existau de pe-atunci, civilizația e, clar, pe ducă. Iar civilizațiile când mor încearcă să mumifice tot ce se poate.
Lumea virtuală și stilurile de viață contemporane sunt un cimitir al civilizației, plin de exponate împăiate.
Citiţi şi despre POSTMODERNISM.
