Monica Bologa: E timpul să vorbim despre Facebook
Suntem mai mulți prieteni într-un bar. Stăm în jurul unei mese. Ca să nu fim deranjați de nimic, decidem să ne lăsăm telefoanele în buzunare. Să nu le scoatem deloc pe timpul întâlnirii noastre. Începem să vorbim despre facebook. Despre cât de nociv e. Despre cum ne acaparează viețile, ne rupe de realitate. Ne inundă ca o mare ieșită prea mult pe mal. Ne înghite încet. E o lume în care ne ducem curioși, să aflăm, să vedem, să simțim, să-i cunoaștem pe alții, să ne cunoaștem pe noi. Like-uri, inimioare, râsete, plânsete. Confirmări, confirmări, confirmări. Că ce? Că suntem buni și deștepți și frumoși. Că avem lucruri de spus.
Vecina mea de scaun zice că nu dă like-uri, nu postează, nu comentează. Dar știe tot ce fac alții.
Fratele ei spune că primul lucru pe care îl face dimineața e să-și deschidă facebook-ul. Îi place să comentaze la postările prietenilor, să-i provoace la discuții. Doarme cu telefonul lângă el. Tânărul student recunoaște că se folosește de fb ca să agațe fete.
Artista din capătul mesei zice că facebook-ul o ajută să-și facă cunoscute lucrările. Să cunoască oameni importanți. A ajuns să comunice cu scriitori, pictori, actori. A vorbit cu mulți prin mesaje. Cu unii chiar s-a întâlnit. Cum ar fi putut să facă toate astea altfel, ascunsă acolo, în orășelul ei?
Amicul meu recunoaște că facebook-ul i-a dat cea mai mare iubire a vieții lui, și tot el l-a despărțit de ea.
Prietena mea, poeta, zice că și-a făcut mulți prieteni, oameni valoroși, doar că pe unii i-a pierdut. Din cauza soțiilor, prietenelor geloase. Care le-au interzis, pur și simplu, să îi mai dea likeuri la postări. Au scos-o de la prieteni. Unii chiar au blocat-o.
Profesorul, în timp ce-și șterge ochelarii cu un șervețel, zice că sunt două lumi, diferite. Uneori nu mai știm în care suntem, în care vrem să fim. Se amestecă virtualul cu realul la fel ca două culori pe o pânză. Fugim din una ca să ne ascundem în alta. Sau invers, stăm ascunși în una, apoi simțin nevoia să evadăm în cealaltă. Acolo râdem cu poftă, îndrăznim multe, avem curaj, ne punem poze photoshopate, prin fotografiile postate de alții călătorim în toată lumea, iubim oameni frumoși, pe care îi vedem perfecți. Apoi revenim pe pământ, în cămăruța noastră, mâncăm sandvișuri pe o farfurie de plastic , singuri, în pat.
După câteva ore de discuții, ajungem cu toții la concluzia că trebuie să mai renunțăm la lumea asta virtuală. Că e nocivă. Că viața e cu totul altceva. E ceea ce atingem, vedem, simțim, respirăm. Restul e iluzie. Un abur, un drog. Care, neluat în doze controlate, ne distruge, ușor. Ne face realitatea de nesuportat.
În timpul discuțiilor aprinse, simt în stomac și în tot corpul o nevoie. Mă scuz, și mă duc la toaletă. Intru, închid ușa și îmi scot rapid telefonul. Am câteva mesaje, notificări, cereri de prietenie. Lumile încep să se amestece. Mă pleznește o ușoară confuzie. Nu mai știu sigur dacă sunt pe facebook sau pe wc.
În seara aceea nimeni nu și-a scos deloc telefonul din buzunar. Dar toaleta a fost vizitată de toți, de mai multe ori. Nu știu ce anume îi împingea.
Probabil, indigestia.
Citiți și Cred că e timpul să vorbesc mai puțin, de aceeași autoare.
