momentul unic irepetabil
cu cete de îndrăgostiți e vânat
sulițe din lavandă și zimți de fotografii alb-negru
le scânteiază în dreptul umerilor ei nu mai au
mâini și nici trup iuțeala șterge amănuntele
importante doar pentru cei nepricepuți
deasupra broboanelor goana
biciul de spice rotește
nicio boabă însă nu cade până
la momentul unic irepetabil
când ei fără picioare
nu se mai pot
opri.
foto hermelyn.com
Citește și făgăduială
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
