”Nu am nici o temere în a fi mai puțin frumoasă, întotdeauna mi-a fost frică să nu fiu frumoasă deloc.”
Isabelle Adjani (n. 27 iunie 1955, Gennevilliers, Hauts-de-Seine, Paris)
Să prezici ce va face Isabelle Adjani, sau de ce, a fost întotdeauna ceva cum nu se poate mai nesigur.
François Truffaut plănuia, în 1974, să realizeze The Story of Adele H (Povestea lui Adele H) despre una dintre fiicele lui Victor Hugo care, îndrăgostindu-se de un tânăr ofițer de armată, înnebunește în eforturile de a-l determina să-i întoarcă dragostea.
Și-a dorit pe cineva nou pentru rolul principal și a fost intrigat de personalitatea lui Adjani, pe care o remarcase într-o recentă comedie de succes numită La Gifle. Isabelle avea 19 ani și era pur și simplu răvășitoare, dar se afla sub contract cu La Comédie-Française.
Truffaut s-a ambiționat și a continuat s-o urmărească, în ciuda companiei de teatru care refuza să o elibereze, astfel că problema a ajuns sub incidența legii. În tot acest răstimp, Adjani a tăcut chitic, iar în cele din urmă și-a croit drumul – o va juca pe Adele H!
Truffaut avea obiceiul de a-și implica romantic actrițele și toată lumea se aștepta la consecințele obișnuite. Însă Adjani l-a respins ca amant și l-a lăsat învinețit, uimit și frustrat: „Menționezi plăcerea pe care ar trebui s-o am dirijând-o pe Isabelle A”, îi scria unui prieten. „Este opusul plăcerii, o suferință zilnică pentru mine și aproape o agonie pentru ea. Profesia ei este religia ei, iar din cauza asta filmările noastre constituie o adevărată încercare pentru toată lumea. Ar fi prea ușor să spun că este dificilă, nu este. Ea este diferită de toate femeile din această profesie și, întrucât nu are nici măcar 20 de ani, adaugă la toate acestea (la geniul ei, să nu ne fie frică de cuvinte), o necunoaștere a celorlalți și a vulnerabilității lor, ceea ce creează o tensiune incredibilă.”
L’histoire d’Adèle H 1975
Filmul s-a bucurat de un succes sub cel așteptat. Un critic observa că, în loc să înnebunească, Adèle a lui Adjani părea înnebunită de la prima apariție.
Totuși, lumea a fost impresionată: filmul i-a adus o nominalizare la Oscar pentru cea mai bună actriţă în rol principal şi o nominalizare la Premiile Cesar.
Actrița deține recordul pentru cele mai multe premii Cesar pentru interpretare, având în palmares cinci: pentru Possession din 1981, One Deadly Summer din 1983, Camille Claudel din 1988, Queen Margot din 1994 și Skirt Day din 2009. A primit alte două premii în 1981 la Festivalul de Film de la Cannes și două nominalizări ale Academiei de Film pentru Cea mai bună interpretare feminină.
Isabelle Adjani – La Reine Margot
Cheia carierei lui Adjani este intensitatea care a făcut-o să se despartă de normalitate. Aceasta se află în Possesion al lui Andrzej Zulawski și, mai ales, în Camille Claudel, un film pe care chiar Adjani l-a produs (regizat de Bruno Nuytten, tatăl primului ei copil), jucând rolul sculptoriței franceze care a devenit iubita lui Rodin și apoi, rivalul său chinuit.
Possession 1981
Există un moment de transformare în Camille Claudel când devine evident că aceasta nu este doar o femeie talentată exploatată de un bărbat, ci un exemplu pătrunzător de creativitate și nevoie romantică, împletite într-un preludiu al nebuniei – și în mod clar, asta era în intenția lui Adjani să scoată la lumină.
Isabelle Adjani privind sculptura „Perseus și Gorgona” a lui Camille Claudel.
Rolurile Isabellei pare că s-au concentrat să înfățișeze (aproape) întotdeauna o victimă aflată pe muchia nebuniei, ceea ce se potrivește aprecierii inițiale a lui Truffaut.
Recent
În anul 2018, Isabelle Adjani a filmat pentru prima dată în Algeria, ţara natală a tatălui său, rolul unei algerience în lungmetrajul „Soeurs”. Filmările, cu o durată 11 săptămâni, au avut loc la Alger, Oran şi Constantine, apoi la Paris şi în nordul Franţei. Pelicula prezintă povestea a trei surori – cea interpretată de Isabelle Adjani fiind sora care se decide să povestească într-o producţie de teatru viaţa tatălui lor muribund.
Isabelle Adjani – Cannes Film Festival 2018
”Viaţa trebuie trăită, nu irosită vorbind despre ea”, spune Isabelle, ceea ce, privind-o și admirând-o în întreaga ei splendoare, ni se pare corect 🙂
foto tumblr.com
Citește și Un alt fel de drum
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
