„În sfârșit, am şi eu un succesor!”

Este exclamația lui Nicolae Grigorescu la adresa celui care, ca orice geniu, se afla înaintea vremurilor sale. Talentul uriaş cu care desena peisaje şi flori, încă de mic, a rezistat voinței mamei lui care-l vedea militar. Ajunge astfel elev, în 1885, la Şcoala Naţională de Arte Frumoase și apoi, începând cu 1889, beneficiind de o moştenire îndestulătoare, tânărul Ştefan Luchian studiază la München, la Academia de Arte Frumoase.

Firea sociabilă, pofta lui de viaţă s-au manifestat chiar și prin practicarea unui sport de performanţă – a câștigt prima cursă de velocipede Giurgiu-Bucureşti. Era nelipsit de la celebrele bătăi cu flori de la Şosea ori de la întâlnirile cu artiștii vremii de la cafeneaua Fialkovsky, viața-i părea un zbor de fluture răsfățat de flori.

cafeneaua fialkovschi

Carte poștala antebelică cu Piața Teatrului Național – în clădirea din mijlocul imaginii a funcționat până în 1898 cafeneaua Fialkowski.

Cadru

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, într-o perioadă în care societatea românească și artele sale treceau printr-un proces de modernizare și armonizare cu Occidentul, pictura din România era dominată de trei nume, cel al lui Nicolae Grigorescu, Theodor Aman si Gheorghe Tătărescu.

Aman și Tătărescu sunt fondatorii școlii românești de pictură. Grigorescu, care fusese educat în Franța, la Barbizon, avea să folosească tehnicile și conceptele pe care le-a învățat acolo pentru a picta un portret romantic al lumii rurale românești.

În acest context s-a dezvoltat pictorul Ștefan Luchian.

Ștefan Luchian – autoportret

S-a născut la Botoşani în 1/13 februarie 1868 şi a murit în 28 iunie 1916, București. Un spirit rebel și independent, dezaprobat de criticii vremii care iubeau valorile tradiționale, Luchian a făcut trecerea de la stilul academic al lui Aman la un stil asemănător impresionismului, dar care avea mai multe conotații sociale.

După München, în 1890, Luchian se întoarce în România și, până la sfârșitul anului, pentru prima dată, cinci tablouri îi sunt expuse în prima expoziție a noii asociații „Cercul artistic”.

În martie 1891 Luchian călătorește la Paris și se mută în Cartierul Latin – St.Michel, 48. Este sensibilizat de arta lui Delacroix și Coubert și învață despre impresionism.  În februarie 1892 termină un mare tablou – „Un convoi la Plevna”, pe care voia să îl trimită la expoziţia pariziană. Trebuie să se întoarcă în România din cauza morţii mamei sale, iar toamna revine la Paris.

În timpul șederii la Paris a studiat la „Academia Julian”, lucrând în atelierul lui W. Bouguereau și Tony Robert-Fleury. Picturi: „La malul marii” (1892) și două tablouri reprezentând imagini pe terenul de curse „La Auteuil” și „Ultima cursa de toamna” (1893).

În primăvară se întoarce la București și participă cu patru tablouri la expoziția „Cercul artistic”.

După moartea mamei sale, Luchian vinde o casă din Bucureşti şi îşi cumpără o vilă pe Kiseleff. Laura Cocea, alintată „Lorica”, nepoata lui Ştefan Luchian, descrie locuinţa pictorului botoşănean: „De la uşa cea mare din faţă, din vestibul, intrai în salonul mare şi rotund ca la Atheneu. Aici era şi atelierul lui Ştefan”. Nimic nu părea să anunţe atunci declinul din viaţa pictorului. Primul semn este dat, totuși, de împuţinarea averii. Era prea puţin înţeles și Luchian nu vindea suficiente tablouri. Sărăcia bătea la uşă, iar în 1896 este refuzat la salonul oficial de pictură din Bucureşti. Şi-a deschis alături de alţi pictori avantgardişti propriul salon: „Expoziţia artiştilor independenţi”.

Alexandria

În primăvara lui 1897 semnează, împreună cu C.Artachino și C.Pascali, un contract pentru pictarea bisericii-catedrale din Alexandria.

În același an ia ființă „Societatea Ileana” și Ștefan Luchian este ales membru al comitetului. În toamnă semnează, împreună cu C.Artachino , un contract pentru pictura bisericii-catedrale din Tulcea.

La deschiderea expoziţiei „Societăţii Ileana”, pe 21 februarie 1898, Ştefan Luchian prezintă 21 de picturi ale sale. În aprilie merge la Curtea de Arges pentru documentare privind pictura bisericii-catedrale din Alexandria, iar în mai începe lucrările la acest proiect. Până la sfârșitul lunii septembrie lucrarea este finalizată, iar în noiembrie lucrarea este acceptată integral de beneficiar.

In tot acest timp Stefan Luchian a locuit în Alexandria.

Scleroză multiplă

La 31 de ani, lui  Ştefan Luchian dragostea „îi iese în cale”. Se numește Cecilia Vasilescu și este fata edilului din Alexandria, căreia el începe să-i predea pictura. O dragoste pasională îi leagă pe cei doi și își scriu scrisori lungi vreme de peste un an.

„Trupul de femeie? Un abur în vânt…”

În acelaşi an în care o cunoscuse pe Cecilia, pictorul a fost ţintuit pentru prima dată la pat din cauza unei erupţii de abcese purulente în gât şi febră mare. În anul următor a fost, din nou, doborât, cu aceleaşi simptome. Loviturile continuă, iar părinţii Ceciliei i-au refuzat mâna fetei. A urmat declanșarea bolii propriu-zise: scleroză multiplă.

Portret de femeie – Luchian, 1901 (sursa foto)

Tonitza

Martor al calvarului creaţiei din ultimul an din viaţa pictorului a fost Nicolae Tonitza. Iată ce spune el:

„I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător. Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet încă viu m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi într-o cameră alăturată, în urma perdelelor groase am plâns, plânsul sec al neputinţei mele detestabile”.

Se pare că Luchian a fost atins de aceeași ironie sinistră a sorții precum Beethoven: amândoi izbiți nemilos în ulciorul cu care beau din izvorul genialității lor…

George Enescu

Întâlnirea dintre Ştefan Luchian şi George Enescu este povestită sfâșietor de Tudor Arghezi. Țintuit la pat, artistul trăia ultima perioadă a chinului său.

Uşa lui Luchian era slobodă şi deschisă orişicăruia, ziua şi noaptea, ca la biserică. O candelă veghea cu scânteia ei, ca să desluşească vag, pe întuneric, lucrurile din odaie.

L-am găsit într-o dimineaţă zgribulit, dar însufleţit, şi cu ochii lui frumoşi, aprinşi. După ce-l părăsiseră rând pe rând toate organele care fac viaţa – dacă nu plăcută, cel puţin suportabilă, – mai trăiau din el ochii şi glasul, care a grăit articulat pâna la stingerea fiinţei lui întregi. Luchian plângea… Plângea de o emoţie fericită…

Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu o pelerină, strecurată în odaia lui. Mută, umbra a scos din pelerină o vioară şi a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică dintr-altă lume. Apoi, umbra şi-a luat vioara şi pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului şi i-a spus: „Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu”.

Albăstrele – Ștefan Luchian

„Întocmai ca toţi marii artişti ai lumii, Luchian este un pictor profund naţional, înzestrat cu o întinsă ştiinţă a tuturor înfăţişărilor ţării, a oamenilor ei. Vibraţia lui în faţa realităţilor locale este adâncă şi răscolitoare şi focul simţirii o trezeşte pe a noastră pentru a ne face să pricepem mai bine lumea în care am trăit”. (Tudor Vianu)