Sunt ȋn cabinet doar de o jumătate de oră și am deja un pacient. O tȃnără. O adolescentă, de fapt. Mi se pare ciudat să aud cioc-cioc și să accept vizita cuiva. Dincolo nu bătea nimeni. Nu la ușă. Liniștea de aici e spartă doar din cȃnd ȋn cȃnd de tramvaiul care trece zăngănind metalic prin faţa clădirii. Dincolo era o nesfȃrșită forfoteală de oameni, de tacȃmuri, de zemuri clocotinde, de ȋnjurături sfărȃmate sec printre dinţi, de glume soioase și priviri pofticioase care mă mȃnjeau neȋncetat, de ordine precipitate care mă speriau teribil.

Colega de la parter pare drăguţă. Ea m-a ȋntȃmpinat ȋn dimineaţa asta și mi-a dat cheia cabinetului. Tot ea a venit mai devreme cu o prietenă. Se apropie bacalaureatul și fiica acesteia are emoţii. Mari. Nu știu totuși cine e mai emoţionată: ea, mama sau eu, aflȃndu-mă ȋn faţa primului (viitor) pacient. Din nou ȋn faţa primului pacient. Pentru că primul-primul pacient a fost cu mulţi ani ȋn urmă. Cȃţi să fi trecut? 30? Poate mai mulţi. Nu mai știu. Avantajul ultimilor ani a fost că au adus la același nivel totul: și amintirile și regretele și speranţele și disperările. Totul a devenit un fel de nămol pȃclos, care m-a acaparat perfid, diabolic și insistent.

Mă fascinau oamenii și nu mă speria nimic din ochii sau gȃndurile lor. Mă pasiona să ȋnţeleg cum funcţionează ideile, cum apar, cum clădesc sau distrug emoţiile, să pătrund  puzzle-ul format din gȃndurile, trăirile, reacţiile cuiva, experienţele din trecut suprapuse peste emoţia prezentului, care dictau apoi starea de spirit sau atitudinea, căderea sau ascensiunea. Citeam cu nesaţ literatură interzisă, cărti despre și cu agenţi secreţi. Autocontrolul acestora, dincolo de puterea de ȋnţelegere a omului de rȃnd, mi se părea ceva firesc, natural. La noi nu prea găseai materiale pe tema asta. Am ȋnceput să scriu colegilor din străinătate și m-au ajutat cu entuziasm. Cȃţiva ani am fost fericită: consultam la cabinet, lucram la o comunicare pe tema percepţiilor extrasenzoriale și mă pregăteam pentru o conferinţă ȋn străinătate. În ziua ȋn care am depus cererea pentru pașaport m-au dus. În ziua aceea nu am mai ajuns acasă. A fost ȋnceputul unui odios șir de ani, luni și săptămȃni, zile, nopti, ore și clipe de teamă, de rușine, de oroare, de disperare. Și gȃnduri ȋn nuanţe grele de cenușiu și un fel de vȃnăt ȋnecăcios despre copil, despre ce va fi, despre tot ce iubisem și ȋmi fusese smuls cu brutalitate.

Încerc să mă conectez cu tȃnăra din faţa mea. Am fost plecată (prea) mult și am pierdut abilităţi sociale care ȋnainte erau instinctuale. Am fost puţin uimită cȃnd s-a deschis canalul de comunicare dintre noi, pentru că traseul a fost iniţiat de ea. Eram obișnuită să fac eu asta. O privesc curioasă: cine i-a alterat potenţialul? Parcă emisia biocurenţilor cerebrali ȋi este ecranată. Îmi iau gȃndul ȋnapoi speriată de posibilele consecinţe asupra amȃndurora dacă ar afla ei, apoi ȋl reactivez, pentru că ȋmi aduc aminte că s-a schimbat regimul.

În ziua aceea odioasă terminasem consultaţiile și plecasem spre clădirea pașapoartelor. Aveam toate vizele pentru plecarea la conferinţă ȋn străinătate. Mi se promisese că pașaportul nu va fi o problemă. Am ajuns, am trecut prin controlul de rutină de la intrarea ȋn clădire și am fost ȋndrumată spre un birou. M-am ȋntrebat scurt de ce nu aștept ca toţi ceilalţi, ȋn holul mare, ȋnsă mi-am zis că, fiind vorba de o călătorie ȋn interes de serviciu, la o conferinţă atȃt de importantă …

Ofiţerul a intrat senin, ȋnsă a fost de ajuns să ȋi privesc ochii și mi s-au activat toate mecanismele de protecţie. Știam că ar fi trebuit să fug pur și simplu ȋn clipa aceea. Poate nu ar fi venit după mine. Bărbatul m-a privit și mi-a spus pe un ton ușor șoptit să ȋi dau dosarul. L-a răsfoit, dar se vedea că era deja la curent cu fiecare filă. Este prima oară cȃnd participaţi la această conferinţă? m-a ȋntrebat. I-am confirmat că nu mai pregătisem niciodată vreo prezentare pentru o conferinţă ȋn străinătate. Ar fi fost prima mea ieșire peste hotare. Observ că sunteţi unic autor, nu aţi colaborat cu nimeni la redactarea lucrării. Într-adevăr, tema aleasă este o pasiune mai veche și am ales să lucrez singură. Cine v-a cerut sau v-a ȋndrumat spre această temă? Nimeni, v-am spus, este o pasiune veche. Povestiţi-mi, vă rog. Tonul lui m-a ȋnfiorat: știam deja că orice voi povesti, finalul va fi același. Mi-am dat seama că am emoţii și mi-a crescut tensiunea, așa că prima reacţie a fost de ȋncetinire a funcţiilor pentru a-mi regla singură presiunea sȃngelui, dar mi-am dat seama că omul din faţa mea nu ȋmi va aprecia calităţile. A ȋnceput să mă doară capul. Întrebările curgeau abrupt, răspunsurile nu lămureau mare lucru, păream că mă afund singură din ce ȋn ce mai mult ȋntr-o zeamă care devine tot mai periculoasă. Cȃteodată aveam senzaţia că nici măcar nu ȋl interesează răspunsul, că ȋndeplinește doar un ritual prestabilit, ȋnainte de a-mi comunica verdictul. După un timp s-a ridicat de la birou. Veniţi cu mine, mi-a spus iar ușor șoptit. Dosarul a rămas pe birou. Am ieșit ȋmpreună din ȋncăpere, m-a condus spre ieșirea spre curtea interioară. O mașină aștepta cu motorul pornit. Urcaţi-vă. Am vrut să fug, dar nu aveam unde: curtea era ȋnconjurată de ziduri ȋnalte de cărămidă, iar poarta nu fusese ȋncă deschisă pentru ieșirea mașinii. Am vrut să ţip: dar cine să mă audă? Clădirile vecine nu aveau ferestre spre curticica aceea interioară. Am vrut să mă prăbușesc și să plȃng, să izbesc asfaltul cu pumnii pȃnă ȋmi voi zdreli pielea: nu mai avea rost ȋnsă, era deja prea tȃrziu. M-am așezat pe bancheta din spate. Nu observasem că se mai afla cineva acolo. Sărutmȃna, mi-a spus politicos, ȋmi pare rău că ne ȋntȃlnim ȋn aceste condiţii. Drumul nu va pune probleme. Nu știu nimic despre condiţiile de acolo. L-am ȋntrebat dacă putem trece pe acasă, pentru a-l anunţa pe soţul meu și a-mi lua cȃteva schimburi. Nu a răspuns. Am știut că era ȋnceputul coșmarului.

Tȃnăra din faţa mea s-a oprit. Realizez că spiritul meu de observaţie nu mai este atȃt de precis ca ȋn trecut. Nu ȋmi dau seama dacă a tăcut, intimidată de ‘fuga’ mea prin gȃndurile plecate departe sau jignită de lipsa mea de reacţie. Manevrează cu ușurinţă tehnicile de manipulare: privește pe fereastră și se preface că ȋși adună gȃndurile. Îmi dă timp să mă adun eu ȋnsămi din zilele și locurile lacrimilor mele. Un fior slab ţȃșnește din străfunduri: oare nu o fi de-a lor? Nah, nu se poate. S-a schimbat regimul. Și, ȋn plus, fetiţa asta are cea mai curată privire. Pare o fetiţă, deși are 18 ani și ȋmi susţine contactul vizual cu maturitatea unui adult.

Am mers mult atunci. Șoferul nu a scos nicio vorbă pȃnă la destinaţie. Nici vecinul meu de canapea. Am oprit doar o dată, pentru a alimenta cu benzină. Am ajuns noaptea pe un fel de șantier, nu vedeam prea bine, pentru că era ȋntuneric. Mașina a intrat ȋn curtea unei ȋntreprinderi, pe mȃna dreaptă erau un fel de barăci, iar pe stȃnga o construcţie apăsător de tăcută. Vecinul meu mi-a spus scurt Hai și am intrat ȋmpreună ȋntr-un fel de clădire lungă, cu o mulţime de ȋncăperi la parter, prăfoase și ȋntunecoase. Undeva ȋnspre capătul ȋndepărtat al culoarului, ȋntr-un birou, ne aștepta un bărbat neras și cu unghiile murdare. Nu știu dacă era tȃnăr sau bătrȃn, ȋnalt sau scund, gras sau slab. I-am observat doar chipul hămesit, cu o barbă care ȋncepuse să ȋnţepe și jegul de sub unghii. Vecinul meu i-a dat niște hȃrtii și a plecat. Am rămas lȃngă ușă și, pentru că bărbatul nu rostea nicio vorbă, am făcut cȃţiva pași pentru a mă așeza pe scaunul din faţa biroului. Sus! a mȃrȃit la mine. Ți-am dat eu voie să te așezi? Aici s-a terminat cu ifosele de cucoană. Schimbă-te! a mȃrȃit și mi-a ȋnmȃnat un teanc cu ceva ce aducea a saci de iută. L-am privit perplexă. Schimbă-te! a marait din nou. Oi fi vreo pudică. Rămăsesem ȋnţepenită, ȋntr-o poziţie incomodă. Nu-mi venea să cred că va trebui să rămȃn goală ȋn faţa bărbatului cu jeg sub unghii.

Între timp a mai apărut o femeie – părea ȋngrijitoare – care m-a luat cam abrupt de braţ și m-a dus ȋntr-un colţ al ȋncăperii. Nu s-a gȃndit nimeni să ȋmi ofere scaunul rămas gol lȃngă birou. Dă-mi pantofii, mi-a spus femeia. I-am dat. Erau pantofi buni, de piele, de la magazinul de la Kogălniceanu, unde ȋmi lucram la comandă din cȃnd ȋn cȃnd. Schimbă-te, mi-a șoptit ea, mai ȋncet. Proptește-te de perete și schimbă-te. Bărbatul citea ceva la birou. Nu părea interesat de mine. Îmi ȋnţepenise mintea și pur și simplu nu puteam să mă mișc. Bărbatul s-a ridicat brusc și a venit spre mine. Mi-a apucat bluza de decolteu și a tras puternic. Materialul a pȃrȃit dureros și am icnit cȃnd cusătura mȃnecii m-a rănit puţin sub braţ. Abia atunci am reacţionat. Am ȋncercat să mă acopăr. M-a privit murdar. Nu spunea nimic, iar femeia de lȃngă el părea ȋn transă, golită de trăiri. Nu știu cum mi-a smuls bluza de pe mine, am auzit doar nasturii ȋmprăștiindu-se dezordonat prin ȋncăpere. A ieșit din birou călcȃnd apăsat. Piciorul stȃng e mai scurt, m-am surprins analizȃndu-l clinic. Eram ȋn semi-ȋntuneric, ȋntr-un spaţiu nedefinit geografic, ȋntr-un timp atemporal, pentru că pierdusem noţiunea orelor și mi-am dat seama că singurul mecanism care mai funcţiona era sistemul meu de evaluare a situaţiilor, pericolelor și oamenilor, perfecţionat ȋn ani de studii, ȋncercări și antrenament.

În doar cȃteva ore, ȋntre clădirea pașapoartelor și locul acesta  devenisem doar un suflet fără om. Femeia privea ȋn gol. Știam că la ȋntoarcerea bărbatului trebuia să fiu ȋmbrăcată ȋn hainele pe care mi le dăduse la sosire, un fel de halat fără formă, ȋntr-o nuanţă nedefinită de gri. M-am schimbat repede. Materialul era ușor jilav și mirosea. A putregai, a șoareci, a mucegai, a naiba știe ce, că stomacul meu a protestat spontan. Nu era greu să ȋmi inhib senzaţia de greaţă, așa că mi-am ȋncetinit funcţiile pentru cȃteva secunde, suficient cȃt să calmez spasmele stomacale. Femeia a plecat cu hainele mele, iar bărbatul a apărut aproape imediat. Dă-mi cerceii, mi-a cerut abrupt. I-am scos rapid din urechi, de teamă să nu mi-i smulgă. Mai ai bijuterii la tine? Sau ceas? I-am spus că nu. S-a apropiat să verifice totuși. Și-a plimbat degetele aspre și boante ca un mȃner de șurubelniţă pe gȃtul meu, apoi a coborȃt spre decolteu. Sutienul ȋmi fusese luat de femeia care așteptase să mă schimb. Sȃnii mi-au zvȃcnit dureros cȃnd mi i-a atins cu unghiile acelea hipocratice dizgraţioase. M-am concentrat din nou ca să nu vomit: emfizem? TBC? Ciroză? Aspectul unghiilor putea indica oricare dintre aceste afecţiuni. Tȃrfă, mi-a șoptit cu privirea lui murdară. Îi auzeam respiraţia șuierătoare. Deci plămȃnii sunt deja prinși. Poate și ficatul. Nu cred că refuză cȃteva paharele de tărie. Eram doar un suflet fără om. Degetele lui infecte mă ȋngreţoșau, dar nu le mai simţeam pe piele. Parcă sufletul venise singur aici, ca reprezentant al corpului, pe care ȋl proteja pentru clipa cȃnd, poate, se va ȋntoarce acasă la băiat și la soţ. Vino, vrăjitoareo, mi-a spus. Am urcat la etaj și am mers de-a lungul culoarului slab luminat. Eram conștientă că voi fi doborată de teamă, dacă o las să mă cuprindă, așa că m-am concentrat pe observaţiile clinice pe care le făceam ȋn rutina zilnică la cabinet. A deschis o ușă și, fără să aprindă lumina, mi-a spus să ȋmi caut un pat liber. O să ţi se spună dimineaţă ce ai de făcut. A ȋncuiat ușa ȋn urma mea și a plecat. Nu vedeam nimic, auzeam doar respiraţiile unor persoane. Nu ȋmi dădeam seama cȃte sunt. Cȃnd m-am obișnuit puţin cu ȋntunericul, m-am dus ȋn cel mai apropiat colţ și m-am așezat direct pe podea. Nu ȋndrăzneam să bȃjbȃi prin ȋntuneric ȋn căutarea unui pat. Dimineaţa m-a găsit tot acolo. Adormisem ghemuită, ȋnfrigurată și ȋnspăimȃntată. Nu ȋntelegeam ce mi se ȋntȃmplă, mi-era dor de copil și mă gȃndeam la soţul meu. Tu ai dormit toată noaptea aici? m-a ȋntrebat dimineaţa o femeie. Hai, vino să te ȋntinzi puţin, să ȋţi dezmorţești oasele. Acum puteam să văd ȋncăperea, ȋn timp ce celelalte locatare ȋși făceau patul.

Alege-ţi unul, mi-a mai spus femeia. M-am ȋndreptat spre cel mai apropiat de fereastră și m-am ȋntins cȃteva minute. Un suflet fără om se simţea privilegiat că se afla aproape de geam și  privea cerul prin fereastra pȃcloasă. Am ȋnceput să lupt ȋmpotriva memoriei fricii, știind că, o dată instalată, teama ȋși va pune definitiv amprenta pe mine, precum memoria sexuală pasivă, care readuce la suprafaţă experienţe subtil codate ȋn creier.

Tȃnăra mea pacientă ȋmi povestește. Ar trebui să iau notiţe, dar nu este niciun pericol să uit, pentru că vocea ei nu are forţă, ȋnsă este rezonată ȋntr-o manieră care mă intrigă, deci mă ţine alertă la fiecare vorbă pe care o rostește. O ȋntreb dacă a făcut cursuri de fonaţie, sperȃnd să ȋi captez atenţia și să ȋnceapă să ȋmi pună ȋntrebări. Nu a avut ocazia, dar i-ar plăcea, cȃndva. A studiat pianul. Mulţi ani fără să știe nimeni. A auzit de concursul de la școala de muzică, așa că s-a prezentat și ea ȋn clasa a II-a, ȋnsoţită de bunica, pentru că doar ei ȋi spusese că vrea să cȃnte la pian. După ce a văzut sutele de copii din curtea școlii, nu a mai fost așa de curajoasă. Dar a rămas mai mult din curiozitate. A trecut mult timp pȃnă i-a venit rȃndul să intre și ea la solfegiu.

Profesoara era tȃnără, blondă și cochetă și i-a zȃmbit. Atunci a știut ce are de făcut: a urmărit prima nota atacată de profesoară pe claviatură, apoi și-a format restul sunetelor ȋn cap, crescător sau descrescător, atentă doar să nu uite acel prim sunet, sunetul de control. Știa că dacă i se ștergea din memorie, nu ar mai fi putut identifica notele indicate de profesoară. O ascult și mă ȋntreb: atunci a știut instinctiv ce are de făcut fără să ȋi fi explicat nimeni un asemenea mecanism și acum se teme de examen??? I s-a părut că profesoara i-a zȃmbit din nou ȋnainte de a-i spune să aștepte pe hol. Cȃnd au terminat toţi și a ieșit comisia să anunţe rezultatele, nici nu a avut timp să se dezmeticească. Numele ei era primul. Doar doi copii au fost acceptaţi. Așa a ȋnceput interesul pentru sunete. Știe că nu are o voce puternică, dar dibuiește tonalităţi care compensează. Dar de ce o ȋntreb de fonaţie? I-am captat interesul. De acum ȋncolo sper să controlez dialogul. Și totuși, nu are nicio legatură cu ei? Iar am uitat că a căzut regimul.

Dincolo nu exista dialog sau conversaţie. Erau doar ordine răstite ȋnsoţite de trivialităţi care te făceau să te scurgi din condiţia de om ȋntr-un soi de primitivism.  Primele zile – sau săptămȃni – s-au scurs ca un clei sufocant. Orele de lumină se succedau celor de ȋntuneric, fără dialog, fără gȃnduri, fără speranţe. Celelalte femei aveau o vȃrstă incertă și comunicau doar monosilabic. Încăperea avea cȃteva paturi, un WC și o chiuveta mică, ciobită și destul de murdară. Aș fi vrut să le curăţ, să le dezinfectez, dar nu aveam cu ce, căci apa curgea cam mȃloasă. În colţul obiectelor sanitare mirosea. Era ușor retras și oferea o vagă intimitate. Eram obișnuită cu igiena, iar stimulii olfactivi ȋmi dădeau o stare de greaţă cvasi-permanentă. La ȋnceput nu mi-am pus problema cum voi folosi toaleta aceea, ȋn văzul tuturor. Apoi mi-am dat seama că nu voi putea evita la nesfȃrșit momentul jenant. Învingȃndu-mi sfiala, le-am privit pe celelate femei. Erau și ele suflete fără om. Privirile lor nu mai spuneau nimic, ȋnvăţaseră să trăiască fără trăiri. Nu mai simţeau nici jenă, nici sfială, nici pudibonderii. Aici exista doar teamă: teama că intră omul cu jeg sub unghii și te cheamă. Niciuna dintre noi nu știa unde sunt duse celelalte cȃnd sunt ‘chemate’. Uneori bănuiam un interogatoriu. Alteori, la ȋntoarcere, privirea era atȃt de spartă, ȋncȃt era mai ȋnţelept să nu mai bănuiești nimic. Să nu ȋţi mai ȋnchipui nimic.

În timpul petrecut acolo, am fost ȋntrebată de multe ori cine mi-a dat ideea subiectului pentru conferinţă, cu cine am cooperat, din ce orașe, ce schimburi de materiale am făcut. Cȃnd auzeau de interesul meu pentru pregătirea agenţilor secreţi parcă erau brusc conectaţi la un curent de ȋnaltă intensitate. Omul cu jeg sub unghii era mereu prin preajmă. Cȃnd nu mi se adresa, ȋi simţeam privirea pătrunzȃnd greţos pe sub ȋmbrăcămintea impusă, de care ȋmi era scarbă. Mă simţeam atinsă, mozolită de jegul lui, dar ȋnvăţasem să ȋmi controlez repulsia. Uneori mi-era teamă: cȃnd am ajuns să nu mai pot controla ușor pixul cu care scriam din nou și din nou și din nou aceleași declaraţii stupide, mi-a fost teamă că voi ceda. Și am ȋnceput să lucrez mental, pentru că era important să ȋmi păstrez gȃndurile ȋn ordine. Nu că mă vor ucide mă temeam, moartea era pe locul doi, mă temeam că ȋmi vor chinui familia rămasă acasă, că le vor intoxica sufletele, că ȋmi vor lăsa fiul orfan și soţul văduv. Nu la moartea mea mă gȃndeam, ci la durerea lor… Apoi m-au mutat ȋntr-un fel de colonie cu regim ȋnchis, populată de sute de bărbaţi care semănau toţi ȋntre ei, cu trupuri ȋncinse, ochi pierduţi ȋn cine știe ce frȃntură chinuitoare a vieţii și mȃini abrutizate de muncă, răni și lovituri.

Am fost informată că voi lucra la cazane. N-am ȋndrăznit să ȋntreb ce fel de cazane. Mă temeam de răspuns. În prima dimineaţă am plecat ȋmpreună cu colegele, ȋn tăcere, spre cazane. Am ȋncremenit. O bucătărie mare, destul de murdară, foarte zgomotoasă fierbea ȋn faţa mea. Cȃnd m-am măritat, nu știam să fac nici măcar o omletă decentă. Soţul meu nu a protestat. Mi-a spus că mă iubește pe mine și … atȃt, nu s-a ȋndrăgostit nici de polonicul meu, nici de modul ȋn care potrivesc ciorba de sare. Soacra mea m-a ȋndrăgit ȋn același mod firesc, ca și fiul ei. Locuia ȋn apartamentul vecin și a gătit ani de zile pentru noi, pȃnă am ȋnvăţat și eu să potrivesc flacăra cuptorului ȋn așa fel ȋncȃt prăjitura să nu mai aibă consistenţa anvelopei prăjite, iar sarea din ciorbă să nu provoace blocaj renal. Nu știu de ce bucătăria nu m-a atras niciodată. Acasă gătea doar mama.

Nici eu, nici tatăl meu nu știam cȃt timp pierdea bucătărind; noi eram doar beneficiarii. Apoi, venind la facultate ȋn București, mi-a fost mai ușor să mănȃnc la cantină. Aveam colege care găteau ȋn cameră și erau chiar pricepute, dar eu nu am avut niciodată interes pentru cratiţă. Cȃnd au auzit că mă mărit, au rȃs: Ce vei face? Ori se ȋntoarce la mămica după două zile, ori ȋși găsește pe alta. Nici nu s-a ȋntors la mămica, nici după alta nu a plecat. ‘Mămica’, adică soacra mea a fost o femeie de o distincţie rară; poate, dacă nu era ea, rămȃneam doar o provincială cu studii ȋn capitală. Soţul meu m-a fascinat mai ales prin maniere. În orășelul nostru, bărbaţii nu prea obișnuiau să ȋși răsfeţe soţiile, prietenele, fiicele. Deci nici eu nu prea eram obișnuită să mi se deschidă ușa, să mi se ţină scaunul, să mi se sărute mȃna.

Ai un prieten? o ȋntreb brusc. Ce mi-o fi venit? De-abia realizasem o conexiune bună cu ea, acum se va rușina și va trebui să reiau iar traseul pȃnă la ea. Mă privește ȋnsă serioasă. Nu s-a speriat de ȋntrebarea mea și nici jenată nu pare. Poate am ȋndrăznit prea mult? Cred că mă ȋnţeleg mai bine cu băieţii decȃt cu fetele, spune. Dar probabil nu asta aţi vrut să spuneţi. Vă refereaţi la un iubit? Un gagic? Zȃmbește cochet și cumva provocator. E de acord să scurtăm distanţa dintre noi? Trebuie să ȋnvăţ că este doar o adolescentă, un pacient care are nevoie de mine, nu un specialist ȋn neuroștiinţe. Folosești cuvȃntul ‘gagic’? ȋncerc și eu marea cu degetul, pentru că nu prea știu cum să o abordez. Rȃde mărunt, tot cu un fel de cochetărie. Se folosește acasă, ȋn Ardeal. Nu mi-e foarte clar dacă tȃnăra se gȃndește la un băiat anume. Știţi, cȃnd ȋncerci să cunoști pe cineva, ȋi asculţi poveștile. Care nu redau ȋntotdeauna realitatea, pot fi mistificate, contrafăcute, umflate cu pompa din cine știe ce dezamăgire, nemulţumire sau jenă personală. Apropierea de cineva se face prin sinele tău și sinele său. Iar comunicăm prin tatonări: Ai ascultat multe povești? Povești de viaţă, da. Basmele nu mi-au plăcut niciodată, m-au plictisit. Vă povestiţi, voi, adolescenţii, viaţa? Unii altora??? Nu zȃmbesc, de teamă să nu o ofensez. Zȃmbește ea, ȋn schimb. Din nou, zȃmbetul acela ușor cochet care pornește din gropiţă – mica depresiune a mușchiului rizorius – din stȃnga gurii. Adolescenţii nu ȋși povestesc viaţa, eventual și-o cosmetizează, dar ȋn general sunt reţinuţi ȋn a se oferi ca studiu de caz, punctează tȃnăra.

Aș fi vrut să ȋi spun că nu doar adolescenţii se feresc să ȋși ofere viaţa pe tavă oricui, tuturor. Dincolo, nimeni nu vorbea despre sine. Evitam pȃnă și numele complet. Din toamna ȋn care am fost dusă, nu am mai comunicat normal, firesc cu nimeni. Îmi aduceau copilul și soţul, cu o mașină de la București, o dată la cȃteva luni și puteam sta ȋmpreună două zile. Mai exact: o noapte ȋntre două zile. Nu aveam voie să ieșim din apartament, nici măcar să ne apropiem de fereastră – de altfel, era opacizată cu un fel de celofan argintiu care nu permitea privirilor să pătrundă dincolo de geam. La plimbare, nici nu ne-ar fi trecut prin cap să plecăm. Nu aveai ce să vizitezi ȋn zonă aceea sinistră, acoperită de funinginea care izbucnea din subteran la fiecare schimb de șut. Copilul și soţul meu plecau prăfuiţi sufletește de fiecare dată. Era inuman să ȋmi văd soţul la cȃteva luni, dar era sfȃșietor să nu ȋmi văd băiatul a cărui creștere mi se părea că exploda de-a dreptul ȋntre o vizită și alta. Cine ȋși poate vedea copiii ȋn fiecare seară nu poate ȋnţelege ce a simţit femeia din mine ȋn acei ani. Știam că nu am dreptul să plȃng. Știam că cel mai important este fiul meu. Nu mai spuneam ‘fiul nostru’, pentru că ȋmi era teamă să ȋmi leg existenţa de oricine. Soţul meu era oricum doborȃt de ȋndepărtarea mea brutală din familie. Cȃnd m-au luat, băiatul tocmai intrase la liceu. Mă temusem că ȋl vor da afară, pentru a proteja prestigiul liceului. L-au păstrat, pentru că era un elev foarte bun, dar nici bine nu i-a fost. Lăsasem acasă un adolescent slăbuţ, destul de scund și după a doua vizită era un lungan, cu vocea ȋngroșată.

Nu ȋndrăzneam să ȋntreb despre școală, ca orice mamă. Mi-era teamă să nu ȋi rănesc sentimentele, să nu fie nevoit să ȋmi ascundă ceva, să nu pierd clipe preţioase cu minciuni drăguţe. Ei nu ȋndrăzneau să ȋmi povestească despre prietenele mele din București, de teamă să nu mă facă să sufăr. Ne protejam reciproc, tăcȃnd. Numai cineva căruia i s-a luat dreptul de a fi ȋn preajma copilului său ȋnţelege ce mult ȋnseamnă să te poţi uita pur și simplu la el, să poţi pur și simplu să ȋi atingi părul și să ȋi mȃngȃi fruntea. El a fost primul care a deschis robinetul din bucătărie ȋnainte de a mă ȋntreba dacă sunt bine, dacă mi-au făcut ceva. Nu credeam că este conștient de pericolul microfoanelor. Eram bine, colegele erau drăguţe, eram sănătoasă, nu mi-a făcut nimeni nimic, e bine totul. Nu minţeam prea mult: ȋmi controlam gȃndurile ȋn așa fel ȋncȃt nici dorul, nici durerea, nici tristeţea să nu depășească un anumit prag, colegele erau drăguţe, adică nu ne băteam ȋntre noi, păstram o distanţă rece și nu știam mai nimic una despre alta, nu mă știam bolnavă de nimic. În rest …

La ce facultate te duci după liceu? am ȋntrebat-o brusc. A ȋnceput să ȋmi vorbească despre pasiunea ei pentru cuvinte și sunete, fermecată cumva de relaţia dintre ele. Aha, deci nici măcar nu ȋţi trece prin cap să nu iei bacul, nu? am ȋntrebat-o zȃmbind. Parcă ziceai ca ai emoţii. A tăcut. Și-a dat seama că se contrazicea singură? Se juca? Voia atenţie – la vȃrsta asta?

Nu știu cȃte săptămȃni sau luni au trecut pȃnă mi-au adus prima oară familia acolo. Totul curgea rugos, uniform, ȋntr-un ritm care te făcea să uiţi de tine. Doar primele săptămȃni au fost cumva dificile, pentru că a trebuit să ȋnvăţ să mă descurc ȋn bucătăria aceea imensă. Nu prea conta dacă potriveam sarea, că oricum oamenii ăia nu mȃncau atenţi la gust. Mai degrabă erau disperaţi să ȋși umple stomacul cu ceva, cu orice, pȃnă la următoarea masă. Nu aveam nevoie de cine știe ce talent, pentru că alimentele de bază erau cartofii și orezul, așa că zilnic fierbeam mormane. Apoi, primii ani au trecut monoton, singura teamă era să nu mă tȃmpesc. Trebuia să rămȃn lucidă pentru ca ȋntr-o zi, cȃndva, nu știu cȃnd, să revin acasă, la familia mea. Nu puteam concepe că viaţa mea se va termina ȋntr-o zi ȋn captivitatea asta absurdă. Discuţiile cu colegele erau doar monosilabice, șefii nu admiteau răspunsuri, deci nu aveam ce să le comunic, iar minerii sperau cel mult la o porţie dublă, nu rȃvneau la conversaţie. Nu ieșeam niciodată din clădirea aceea, nu vizitam niciodată nimic, nici nu ȋmi doream, ca să fiu sinceră, nu aveam contacte ȋn orășelul din apropiere. Viaţa mea se desfășura doar ȋntre dormitorul comun și bucătăria pe care nu o puteam suferi. Baia comună mi se părea oribilă, dar am ȋnvăţat destul de repede să o accept: aveam de ales ȋntre zeama care curgea pe mine la ieșirea din bucătărie și expunerea ȋn faţa unor străine.

Abia ȋn ultimele luni ale ultimului an petrecut acolo am aflat detalii despre colegele mele, bucătărese: una fusese profesoară de limba franceză la un liceu din Moldova, alta, tot psiholog, ȋn Banat. Celelalte nu au ȋndrăznit să ȋși dezvăluie identitatea completă. Cine le poate judeca? După toţi anii aceia oribili, profesoara nu mai reusea să articuleze ȋn franceză cu eleganţa de dinainte. Fusese adusă aici din cauza unor materiale culese din reviste străine. ‘Intoxicase’ elevii cu propagandă imperialistă, capitalistă, occidentală. Nu mi-am ȋncărcat memoria cu toate detaliile. La un moment dat e periculos să strȃngi ȋn tine toate durerile celorlalţi. În decembrie, cȃnd a izbucnit mulţimea la Timișoara, noi nu știam nimic. Cine să ne spună? Am observat doar că au apărut niște soldaţi care preluau mȃncarea din bucătărie și o ȋmpărţeau muncitorilor. Noi nu am mai avut contact direct cu ei. Nu ne părea prea rău: se uitau pofticios la noi, trebuia să ne ferim uneori de mȃinile lor, glumeau scȃrbos ȋntre ei, despre noi. Aici nu exista nici radio, nici televizor, iar ziarele nu ajungeau niciodată. În ultima zi a anului, am fost chemată la direcţie. Credeam că e vreunul din birourile de la parter. Era o clădire distinctă, la o distanţă considerabilă.

Cȃnd mi-au spus că trebuie să merg pe jos pȃnă acolo și mi-au deschis ușa, m-am speriat: atȃta libertate? atȃta spaţiu? Nu mai fusesem liberă de atȃţia ani … În birou am fost ȋntȃmpinată de un civil. Părea destul de urban. În orice caz, vorbea civilizat. Mi-a ȋnmȃnat o adeverinţă: Se adeverește prin prezenta că tov … a fost angajata unităţii noastre, ȋn perioada … – …, avȃnd ocupaţia de bucătăreasă.  Ce să fac cu asta? am ȋntrebat. Ce vrei. Poţi să pleci. Nu eram sigură ce voia să spună. Poţi să pleci. Acasă. Acum. Acasă, la București? am ȋndrăznit. Păi nu acolo locuiești? O să te ducă o mașină la gară, de acolo te descurci. Nu am bani, mi-am amintit. Te descurci, asta nu mai e treaba mea. Nu avea sens să ȋl rog să mă lase să ȋl sun pe soţul meu. În plus, am realizat că nu ȋmi mai știam numărul de telefon de acasă. Am fost ȋnsoţită pȃnă la o mașină care aștepta ȋn curte. De data asta nu mai era nimeni pe bancheta din spate. Înainte de a ȋnchide portiera ȋn urma mea, civilul mi-a spus: nu ȋncerca să mai iei legatura cu colegele de aici. Revoluţia ȋncepută la Timișoara se ȋntinsese ȋn toată ţara, Ceaușescu fusese ȋmpușcat, căzuse regimul. Dar de unde să știm noi? Aici, omul acesta ȋmi redase libertatea, dar folosea același tipar textual și contur intonaţional ca și cel din clădirea pașapoartelor, ȋn urmă cu cȃţiva ani. O frecvenţa fundamentală care ȋmi dădea fiori, deși tocmai fusesem eliberată. Nu mă mai gȃndeam la cerceii pe care ȋi dădusem omului cu jeg sub unghii, la sosirea mea aici.

Nu mă gȃndeam nici că e iarna și nu sunt ȋmbrăcată de călătorie. În schimbul ȋngenuncherii mele am primit o adeverinţă care preciza că tovarașa, adică eu, fusese bucătăreasă. Nu știu de ce se uita lumea la mine ȋn gară. Poate știau că vin de acolo. Poate ȋi speriam. Nu aveam bani pentru biletul de tren. Am vrut să ȋntreb ce variante am spre Capitală, dar am realizat că mesajul construit ȋn minte nu ȋși găsea drumul spre aparatul fonator, pentru a fi rostit. Pur și simplu, uitasem să construiesc propoziţii, fraze, ȋntrebări, solicitări. Am spus doar atȃt: București? Un impiegat mi-a spus că nu există legătura directă, dar următorul tren mă va duce spre o staţie mai accesibilă. Am ȋnţeles tot ce mi-a spus. Aha, deci nu m-am tȃmpit, pur și simplu am uitat să comunic, m-am liniștit singură. Nu aveţi bilet, nu? Am dat din cap negativ. Urcaţi-va, ȋi explic eu șefului de tren. Nu aveam ce pierde. Ce puteau să ȋmi facă? Nici măcar buletin nu mai aveam, deci nici identitate. Apropo, cum mă cheamă? Mi-am amintit numele complet. În următoarea gară era parcă mai frig, dar era mai populată și m-am simţit cumva copleșită de toată agitaţia. Eram obișnuită cu clienţii de la mese, dar nu cu atȃta lume liberă, care forfotește cu bagaje, copii, vorbe.

Aici am formulat o ȋntrebare puţin mai complexă: Spre București? Îmi amintisem o prepoziţie. Trenul sosește in 30 minute, dar e foarte aglomerat, nu mai sunt bilete. Chiar dacă ar fi fost, nu aș fi avut cum să cumpăr. Nu ȋmi păsa cȃt de aglomerat era trenul. Trebuia să mă urc. Cȃnd a intrat zgomotos ȋn staţie, mi-am aruncat privirea pe plăcuţa albă care indica destinaţia: București Nord. Au coborȃt cȃţiva călători, ȋnsă s-au suit foarte mulţi. Gara s-a golit aproape. Oameni, bărbaţi, femei, copii, bagaje. Și foarte multe vorbe. Nu ȋnţelegeam totul. Mi-am dat seama că suprapun dialoguri din tren cu monologuri la care mă gȃndeam ȋn pat, acolo, după ore lungi ȋn care fierbeam mȃncare ȋn cazanele acelea uriașe. Imagini de acum mi se suprapuneau cu imagini de la ‘locul de muncă’. Nu puteam ȋnsă să ȋmi ȋnchipui viitorul. Nu ȋmi mai aduceam aminte cum arată apartamentul nostru, dormitorul nostru sau al băiatului, baia, bucătăria. M-am ghemuit ȋntr-un colţ, lȃngă niște bagaje. Mai erau și alţi călători care stăteau pe culoar, jos. Controlorul a venit și a verificat biletele tuturor. M-a privit – l-am privit. A trecut mai departe. Putea să ȋmi ceară biletul, putea să ţipe la mine, să mă insulte, putea să mă dea jos la următoarea staţie. Putea, dar nu a făcut-o. Nu știu de ce. Ba știu: cumva, mi s-a reactivat capacitatea de comunicare telepatică. Pentru asta m-au dus. M-au considerat vrăjitoare, dușman al poporului.

Aș fi vrut să adorm, ca să mă liniștesc. Nu am putut. În Gara de Nord nu mă aștepta nimeni. Cine să mă aștepte, doar nu știa nimeni de sosirea mea. Nu aveam bani de taxi, troleibuzele nu circulau ȋncă, era prea devreme. Am pornit pe jos. Pȃnă ȋn estul orașului aveam destul de mers, dar aveam și timp să mă gȃndesc la ale mele. Cum va reacţiona băiatul, ce va zice soţul, mi-era dor să ȋmi ȋmbrăţișez părinţii și soacra. Dar vecinii? Mă vor recunoaște oare? Am ajuns ȋn faţa blocului. Am intrat ȋn scară, am urcat la etaj pe scări, mi-era frică de lift. În faţa ușii apartamentului nostru am ascultat. Nu se auzea nimic. Am sunat scurt. Era foarte devreme, poate nu se treziseră ȋncă, dar ce era sa fac…

După cȃteva minute am auzit o mișcare ușoară ȋn spatele ușii, apoi m-am trezit ȋmbrăţișată. Tremuram și nu puteam rosti nicio vorbă, noroc că soţul meu m-a ţinut așa,ȋmbrăţișată, mult timp, pȃnă nu mi-au mai tremurat picioarele, apoi m-a așezat delicat ȋn fotoliu. Aveam mare nevoie. Nici nu știu cum am reușit să merg atȃt de mult pe jos, după ce slăbisem și singurele exerciţii pe care le făcusem erau drumurile ȋntre dormitorul comun și bucătărie. Doar cȃnd veneau ai mei, soţul și băiatul, mă plimbam mai mult prin apartamentul ȋn care eram cazaţi. Dar plimbări nu mai făcusem de ani de zile. Cȃţi să fi fost? Trei? Cinci? Zece? Nu mai știu, am uitat. Între timp s-a trezit și fiul meu, care nu mai este un băieţel, proaspăt licean. A terminat facultatea și are o prietenă. Au venit amȃndoi ȋn ȋntȃmpinarea mea.

Eu oricum nu mă mai puteam ridica de pe fotoliu. Am iubit-o la fel de firesc și rapid și ușor cum mă ȋndrăgise și pe mine soacra mea, cu mulţi ani ȋn urmă. Soţul meu mi-a șoptit: o să vezi, o să ȋţi placă mult de ea. Am plecat de acolo ȋn ultima zi a anului și am ajuns acasă ȋn prima zi a următorului an. Ai mei nu petrecuseră de Revelion, nu se puteau bucura, ciocniseră doar un pahar de vin la miezul nopţii. Apoi s-au culcat așteptȃndu-mă. Nu știu pe unde eram la schimbul dintre ani. Sufletul fără om care plȃnsese atȃt de mult acolo, călătorea spre familie. Aveau să se reȋntȃlnească: sufletul, omul și familia. Am reȋnvăţat să mă descurc ȋn propria casă. Uitasem și topografia locului, și obiectele, și rolul unor obiecte. Soacra mea nu mai era, nu mai avea cine să ne gătească. Nici părinţii mei nu mai trăiau, muriseră cȃt eram eu acolo. Ai mei nu au ȋndrăznit să ȋmi spună atunci. Adeverinţa cu care am venit ȋn București nu mi-a folosit prea mult. În primele zile ale noului an, entuziasmul era ȋncă la cote ȋnalte, dar lumea nu era chiar emoţionată să audă că petrecusem un deceniu ca bucătăreasă. Cabinetul meu fusese ȋnchis și lumea nu avea (ȋncă) nevoie de psihologi. Și facultatea de psihologie fusese ȋnchisă. Abia după Paști am dat peste un director de policlinică interesat și de specialitatea mea.

Eu nu mă gȃndisem chiar la bucătărie, mi-a spus tȃnăra. Mă gȃndeam mai degrabă la pușcărie, celulă. A pronunţat cuvintele cu grijă, să nu mă rănească, ȋncȃt au devenit aproape matlasate. Și-a cerut apoi scuze. Te-ai gȃndit că am un istoric ‘interesant’ pe baza poveștilor care au circulat ȋn ultima vreme, despre deţinuţii politici? Nu, pur și simplu. Am observat cum vă decuplaţi uneori de la dialogul nostru. Și uneori parcă vă era teamă de mine. Deși aveţi o postură dreaptă, elegantă. I-am mulţumit pentru compliment, chiar nu știu cum de am reusit să ȋmi păstrez ţinuta acolo. Dar am recunoscut că mă temeam uneori de puterea ei de citire a gȃndurilor. Dar eu nu sunt cititor de gȃnduri, a rȃs și mi-a oferit iar tonalitatea aceea cochetă, doar a ei. Ții minte cȃnd ai fost deocheată ultima oară? M-a privit cu interes. Cum ai făcut să te aperi de atunci ȋncolo? E ciudat că știţi acest amănunt. S-a ȋntȃmplat demult. Sigur, dar bănuiesc că nu ai uitat tehnica pe care ai folosit-o. Bunica mea m-a ȋnvăţat o mantră pe care să o rostesc ȋn gȃnd atunci cȃnd observ privirea adȃncă, gata să mă ȋnmoaie. Era o femeie cu ochii albaștri, foarte albaștri. Am rȃs eu de data asta – poate prima oară de cȃnd o cunosc. A ȋnceput și ea să rȃdă. Chiar mi-aţi citit gȃndul și mantra? Daaa, bunica ta era delicioasă. Și extrem de ȋnţeleaptă. Era singura modalitate de a te feri. Mulţi spun că deochiul nici măcar nu există, spune tȃnăra. Este un flux bioenergetic-electromagnetic extrem de dur care perturbă cȃmpul energetic al persoanei vizate, ȋi explic. Erai o ţintă atȃt de ușoară pentru că, timidă fiind, ţineai mereu privirea plecată, nu ȋndrăzneai să te uiţi la oameni, ȋn ochii lor, priveai pe lȃngă ei. Mda, bunica a insistat să privesc persoana respectivă ȋn ochi ȋn timp ce rostesc mantra ȋn gȃnd. A fost foarte greu. Pe de o parte pentru că nu puteam ţine privirea ridicată, pe de altă parte pentru că doamna era intrigată de privirea mea și se uita la mine cu și mai mult interes.

Mai ţii minte totuși cȃnd s-a oprit? În vara dinaintea clasei I. Deci ȋnaintea unui episod important. Acum, ȋnaintea examenului, știi și singură ce ai de făcut, dar probabil ȋţi face bine să ȋţi confirm eu. Poţi folosi aceeași mantră apotropaică ȋmpotriva profesoarei care te-a descurajat. Rȃde cu plăcere, ȋn sfȃrșit decuplată de la ȋngrijorarea ei. Rȃd și eu. Nu o rostim cu voce tare, deși nu am comite chiar o blasfemie. Dar știu că nu s-ar simţi confortabil. Vezi? Ai rostit-o ȋn gȃnd o singură dată și deja te simţi mai bine. Nu m-am mai gȃndit la cuvintele acelea de foarte mult timp, recunoaște ea. Totuși, de unde știţi că am rostit-o o singură dată? Dacă vrei, după examen, ȋţi explic, ȋi promit. Nu vreau să o ȋncarc acum cu atȃtea informaţii noi, deși știu că are capacitatea de a procesa ceea ce vreau să ȋi ȋncredintez. Nu aș dărui oricui aceste informaţii, dar ea trebuie să le stăpanească.

Înţeleg acum de ce mă intriga la ȋnceputul conversaţiei noastre: uitase vorbele, e drept, dar privirea ei concentra ȋncă energia ȋnvăţată ȋn copilărie prin care se apăra de gȃndurile rele. Evadările mele pe firul amintirilor o descumpăneau: nu ȋmi capta atenţia, așa că se temea instinctiv că o pot ataca energetic. Examenul nu a mai constituit un pericol: a reȋnvăţat rapid să se decupleze de la mesajele sau emoţiile negative din jur, să ȋși caute puncte de reper de la care să pornească rezolvarea, să ȋși proiecteze textual și imaginar cerinţele, astfel ȋncȃt să nu se bazeze doar pe gȃndirea matematică, ce nu era chiar punctul ei forte. Mă aflam din nou ȋn cabinetul meu, ȋntr-un regim politic nou.

Nu mai exista pericolul să fiu considerată vrăjitoare sau dușman al poporului doar pentru că mă interesau biocurenţii cerebrali și modul ȋn care pot fi folosiţi pentru a obţine maxim randament intelectual și fizic. Lucrarea pe care voiam să o prezint atunci a rămas undeva printr-un birou. Nu am mai recuperat-o, nu avea sens să ȋncerc să o refac din amintiri, pentru că subiectul fusese deja prezentat și discutat de nenumărate ori ȋn timp ce eu fierbeam cartofi și orez.

Colegii din străinătate au aflat abia după 1990 motivul pentru care nu am mai ajuns atunci la conferinţă. Anii ȋn care aș fi putut studia și prezenta mi-au fost răpiţi cu brutalitate și pe nedrept. Moartea mi-a fost aproape de multe ori: cȃnd mă pȃndea depresia, cȃnd eram bolnavă și nu exista tratament pentru ‘vrăjitoare’, cȃnd mă topeam de dorul familiei. Dar nu m-am temut de moarte. După cum ziceam, moartea a fost mereu pe locul doi. Întȃi și ȋntȃi a fost familia. La fiul și la soţul meu trebuia să mă ȋntorc și am reușit. E greu să ne povestim trăirile din perioada aceea. Dar apreciem fiecare seară ȋn care suntem din nou ȋmpreună și ne putem ȋmbrăţișa. Ne dăruim atȃt de multă energie unii altora… Acum nu mai sunt un suflet fără om. Sunt un suflet dăruit oamenilor mei dragi.