Scrisoare ție, Thai nr. 502
Învață-mă să-ți caut mângâierea brăzdată-n porți, iubito, de-amintiri, purtând lumini trăire ce îți tălmăcesc tăcerea și-apoi opresc pe buze iubirea din smintiri! Ne desăvârșim, iubito, în fiecare răsărit de soare, în gândurile și în privirile care alunecă spre același punct, în nori de ploaie și în dureri nevăzute, în albul clipei și în candoarea ei.
În noi, în fiecare din noi stăruiesc cuvinte care pot deveni îmbrățișări, o apă care ne adună din pietre și apoi ne îmblânzește, dăruindu-ne vieții și dreptului de a alege. Fiecare zi cade peste noi ca un strat de frunze, marcând sfârșitul unui anotimp fugar și începutul altuia în prospătă etate. Ne înfioară doar apa rece curgătoare și infinitul care ne apasă cu albastrul lui senin în povestea care se spune pe furiș, dar oriunde ai fi, ai să-mi răsari în ochi ca o lumină complice, la dăinuirea mea.
Cu tine marginile lumii se unesc, iar valurile de intenții sunt lipsite de hotar, umbra se încearcănă în lacrima de iubire și aroma zilei îmi devine fericire. Doar atunci când vine seara eu devin întuneric, iar pe tine te închipui noapte care vorbește, tace și doare și ne mulțumim amândoi cu ceea ce suntem, feliind un vis fără întuneric și fără lumină. Iar dimineața următoare mă întreb în oglindă cine sunt și de ce nu îți mai amintești că mă ningeai alb?
Scrisoare ție, Thai nr. 504
Îmi iartă, dragă mea, îmi iartă al meu suspin, îmi iartă gândurile scurse, iubito, pentru ține, mă iartă și pe mine și pala din destin și scrisul dintr-o carte sub încercări de bine ! Îmi iartă, iubito, ploile ascunse,îmi iartă lacrimile scurse pe o parte, îmi iartă dansul, nebunia, îmi iartă depărtarea… de departe!
Tu și numai tu eșți începutul fiecărui vis, ești cuprinsul clipelor mele, înaltul cerului și adâncimea prăpastiei, tumultul apelor nestăvilite. Mă iartă că te iubesc mai mult decât ți-am spus, îmi iartă visul glia, pădurile și malul, ciudatele predici dintr-un timp străin.
Îmi iartă și speranța când m-așteptai în umbre și dorul cel cel din frunze ce mi-a smintit lumina și visul încolțit și albul zbor și vină ! Să îmi ierți și vremea în care am fost străinul zării, pe care n-am să o uit niciodată și floarea albă să înflorească merii, să îmi ierți și vorba spusă și vorba neiertată și noima din suspans și depărtarea verii !
Eu, eu sunt umbra din umbra ta, părtaș la golul privirii tale sub taina care îmi închide vorba, dar tu, tu ești minunea mea, dorința mea de ieri, mâine, cândva, oricând. Ești perfecțiunea vieții mele imperfecte. Pe mine m-ai învățat să împart pelinul presărat pe o pernă cu verdele lunii, cu urma tălpilor care râd singure în voie când ploaia de risipă se închide sub pleoape și acum tac amar.
Dar tu, tu ești cuprinsul secundelor mele, ești visul meu, iubirea, dorul, nebunia mea, ești întâmplarea și certitudinea vieții mele, de aceea am hotărât ca eu să fiu mai mult decât două mâini care se sprijină de o urmă nătângă.Vom zidi în noi, iubito, sobor de păsări acolo unde ne-au mai rămas vise, lumini de stele la mal de ape și un cer din lumi ce-s paralele.
Citiți și „Dialog: Te iubeam cu toată primăvara din sufletul meu…”
