Misoginismul românesc

De la femei cumpărate de la familiile lor până la femei umilite în mod public pentru aspectul fizic, de la femei a căror moralitate era măsurată într-un himen intact până la femei care primesc note în locuri publice pentru felul în care arată e cale lungă. Și totuși, pentru asta am bătut atâta drum? Mă întreb la ce-au mai folosit eforturile lui Coco Chanel de-a demonstra că feminitatea nu se traduce exclusiv în purtatul rochiilor dacă bărbați în toată firea, inclusiv bărbați inteligenți și cultivați se vaietă pe internet că nu mai văd fuste și tocuri pe stradă?

Ne considerăm patrioți, ne batem cu pumnul în piept pentru cei pe care-i considerăm mari valori ai țării și, în spirit conservator, românesc, propagăm și cultivăm cu fală, printre altele, misoginismul, sub diversele sale forme. Bărbații (în special cei între 20 și 35 de ani), deși din ce în ce mai efeminați, mai neasumați, mai lași, pretind cu misecuvenism atroce feminitate și supușenie din partea femeilor, invocând faptul că „așa a fost întotdeauna” și „femeia e prada, iar bărbatul vânătorul”. În tot acest timp, femeile mai atipice, mai „nefeminine” sunt ironizate și marginalizate de societatea mioritică, fiind percepute drept paria, proscrise.

N-am să uit în viața mea una dintre multele situații triste și marcante din perioada adolescenței: băiețoasă fiind și ascultând aproape exclusiv rock și folk în acea perioadă a vieții mele, o profesoară m-a sfătuit (de față cu alții, cum s-ar fi putut altfel? Oamenii mici simt nevoia de a-i umili pe cei asupra cărora au putere și care nu le intră la suflet, din pur sadism) să fac mai mult pe proasta și să zâmbesc mai des pentru că așa sunt mai frumoasă și puterea unei femei stă în capacitatea de a face pe proasta. Nu mai știu ce am răspuns, dar știu că și acum îmi vine să urlu de revoltă când îmi aduc aminte. Trăim într-o societate în care femeile găsesc diverse tactici de a se se umili una pe cealaltă pentru anumite alegeri personale pe care le fac, indiferent că este vorba de alegerea partenerilor de viață, a partenerilor sexuali, a vestimentației/ stilului sau a cercurilor de prieteni. Eu cum să am pretenția de la sexul opus de a trata femeile cu respect, în condițiile în care femeile între ele nu se tratează cu respect, empatie și toleranță?

Se spune că, structural, aprioric, femeile sunt – mental și sufletește – diferite de bărbați. Așa o fi. Dar eu mai spun că din fragedă pruncie am fost învățate să tăcem, să suportăm, „că așa-s băieții” și să înghițim pe nemestecate basmele în care prințesele așteaptă neajutorate să fie salvate de prinți-eroi. Tot de mici băiețeilor li s-au permis, în genere, mai multe, că deh, sunt băieți. Apoi am crescut, am devenit adolescenți. Iar fetele au fost crescute să-și păzească fecioria, să nu se încurce cu oricine, în timp ce băieții se-ncoteau cu tații/ unchii la povești deocheată stropite cu bere, în timp ce li se dădea de-nțeles că e normal să se distreze, să „golănească”, să devină bărbați. Adică opusul educației oferite fetelor. De ce? Pentru că trăim într-o societate profund, dramatic misogină.

Abia acum, în ultimii ani, încep unii tineri de vârsta mea sau chiar mai tineri să-și deschidă mintea, să nu mai dea cu bâta-n baltă atât de ușor, să rumege anumite informații înainte de a le asimila pe negândite și să treacă printr-un filtru al rațiunii și al bunului-simț educația toxică pe care au primit-o acasă, acolo unde a fost cazul (și la marea majoritate a fost cazul). Și totuși, în România anului 2022 încă se „trezesc” bărbați în „haite” să ne dea note pe stradă, să ne fluiere, să emită comentarii nesolicitate, se învață între ei pe diverse site-uri cum să fie bărbați (ceea ce se traduce în cum să fie cât mai nesimțiți și mai aroganți cu femeile), ne învață pe noi că suntem ușuratice dacă nu ne dorim o relație sau dacă ajungem repede în pat cu ei, în timp ce ei pozează în eterne victime, deși fac același lucru, dar, să nu uităm, ei pot, ei sunt privilegiați, nu? Ei se consideră ființe superioare pentru că așa au fost învățați acasă, așa li s-a dat de înțeles, chiar dacă nu le-a zis nimeni cu subiect și predicat (deși, în multe cazuri li s-a spus fără ocolișuri).

sursă foto: unsplash

Feminismul nu a apărut așa, din neant și degeaba, a apărut ca urmare a nedreptăților la care sunt supuse femeile, iar dacă trăim într-o țară în care o persoană publică de sex masculin căreia nu-i datorăm explicații pentru felul în care arătăm ne sugerează să mergem la sală dacă nu suntem perfect tonifiate, avem o mare problemă. Dacă trăim într-o țară în care femeile, inclusiv cele foarte tinere, de douăzeci și ceva de ani, consideră că virginitatea e o virtute, iar sexul ar trebui practicat exclusiv în cadrul unei relații oficiale și, dacă se poate, cu cât mai puțini parteneri, avem o mare problemă. Dacă trăim într-o țară în care domnește o religie profund misogină, din nou, avem o mare problemă.

Valoarea unei femei nu se măsoară în ce-nțeleg diverși inși prin feminitate/ masculinitate, în numărul partenerilor sexuali sau în deschiderea ei de a avea sau nu relații monogame și oficiale, așa cum valoarea unui bărbat nu constă în faptul de a abuza, în diverse moduri femei și nici în donjuanism. Vom mai șterge din hibele societății atunci când noi, între femei, n-o să mai manifestăm cruzime gratuită doar pentru că putem, atunci când nu vom mai permite și nu vom mai justifica atitudini grosolane cu „Așa-s bărbații.” și atunci când, în fine, bărbații care privesc femeia ca pe un om, nu ca pe o pradă, nu vor mai reprezenta excepții.

Citește și Feminitate și feminisme – Ilinca Bernea