Despre filosofia luptei

Există o logică și chiar o cultură a luptei. Te implici într-o luptă în care ai ceva de câștigat, nu material (sau chiar dacă, există cauze nobile pentru care s-o faci), ci atingere a unui scop, a unei dorințe, a unui obiectiv transcendent, spre care te dirijează conștiința, sinele, ego-ul, sufletul, intelectul, adică ceea ce se presupune că ți-ar da o stare de confort… Între atâtea forme ale strădaniei și ale dăruirii, ale dorinței de a merge înainte cu orice preț, cele mai pasibile de a fi atinse sunt acelea în care la capătul tunelului există măcar o biată luminiță (nu un tren, era să zic), o pâlpâire…., orice care ar putea să marcheze ținta, destinația, obiectivul.

Ce rost are să lupți când nu ai nimic de câștigat decât imponderabilul, etericul, vidul, golul, absența, nedeterminarea? Hai că știu și răspunsurile de genul ”lupt pentru mine, să-mi demonstrez că pot, că am resurse, acțiunea mă face fericit, uite, lupt cu mine însumi și cresc precum Făt-Frumos într-o zi cât alții în șapte, nu contează finalul, ci lupta în sine”, mai știu versurile acelea frumoase ”O luptă-i viața, deci te luptă/Cu dragoste de ea, cu dor…”  -„Lupta vieții – George Coșbuc:

Copiii nu-nţeleg ce vor:
A plânge-i cuminţia lor.Dar lucrul cel mai laş în lume
E un bărbat tânguitor.Nimic nu-i mai de râs ca plânsul
În ochii unui luptător.

O luptă-i viaţa; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.

Pe seama cui? Eşti un nemernic
Când n-ai un ţel hotărâtor.

Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,
Te lupţi pe seama tuturor.

E tragedie nălţătoare
Când, biruiţi, oştenii mor,

Dar sunt eroi de epopee
Când braţul li-e biruitor.

Comediant e cel ce plânge,
Şi-i un neom, că-i dezertor.

Oricare-ar fi sfârşitul luptei,
Să stai luptând, căci eşti dator.

Trăiesc acei ce vreau să lupte;
Iar cei fricoşi se plâng şi mor.

De-i vezi murind, să-i laşi să moară,
Căci moartea e menirea lor.

Cred că în paradigma luptei există o soluție rațională și pragmatică de la care pornește însăși intenția și care îi susține cauza. Inexistența finalității, cred, îi anulează substanța, o descentrează, o descalifică, aruncând-o într-o zonă a inutilității. Lupta nu e autotelică – nu lupți de dragul luptei, asta o fac doar nebunii, care luptă pentru cauze imaginare. Omul lucid trebuie să-și asume un scop, pentru ca, în atingerea lui, să poată arunca în luptă ceea ce are el mai bun, cu cât mai înalt idealul, cu atât mai puternică implicarea, cu atât mai nobile resursele, cu cât mai vie ținta, cu atât mai autentică trăirea.

Lupta pentru viața ta și pentru cea a semenilor, da, e o luptă dreaptă. O luptă care merită întreaga filosofie a lumii. Atât cât ne permite Timpul, să luptăm pentru ceea ce ne reprezintă, pentru ceea ce ne ține vii, dinamici, reflexivi, iubitori.

Nike, zeița Victoriei

Haideți mai întâi să-l (re)citim pe Mircea Eliade, poate învățăm ceva mai mult:

„Nu ne putem împotrivi acestui destin. Dar avem măcar datoria să protestăm împotriva lui. Şi, eu cel puţin, nu am alt mijloc de a protesta decât refuzând să fiu confiscat, macerat şi terorizat de acest destin. Dacă va fi să mor azi, mâine sau într-o lună – am să mor. Dar am să mor, cel puţin, mândru că n-am renunţat la demnitatea mea umană, la libertatea mea. Istoria mă va omorî, dar nu va omorî un sclav – ci un om liber, care a ştiut să-şi smulgă măcar o frântură din viaţa lui teroarei istoriei.”
Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene

„Dacă omul va uita cu desăvârşire că există moarte, că există un sfârşit, riscăm să ne întoarcem la maimuţe. Explicaţia este simplă: omul activ, omul creator, este excitat mai ales de ideea că într-o zi se va termina totul, că va avea un sfârşit, o odihnă definitivă. Cultivă la maximum conştiinţa acestui sfârşit, şi vei obţine de la oameni cele mai extraordinare eforturi. Cine ştie asta incontinuu este în stare să ridice munţii, este în stare de cele mai crâncene libertăţi, de cele mai curajoase acte.”
Mircea Eliade, „ Huliganii”