Despre poet vorbesc doar cuvintele lui, ceilalți trebuie să stea, să asculte și să se șteragă la gură cu mâneca, așa ca pe vremuri copiii săraci când primeau din ceruri o bucată de pâine. Ce dar neașteptat, să fii în apropierea poetului, temporal! Să-l citești cum ai citi o pagină de jurnal intim, cu aceeași plăcere a descoperirii unui timp condensat în imagini, gesturi și scene în alb-negru. Nu doar opera lui e semnificativă, ci și aducerile-aminte, pentru că ele descriu o școală a vieții exemplară, unde s-au adunat, piatră peste piatră, toate sevele lui creatoare. Între viață și înțelepciune, mii de fire care construiesc poduri trainice, între viață și operă, liniștea seducătoare a marilor adevăruri.

google images/stirilekanalD

Omul Mircea Dinescu și amintirile timpurii…

„Pri­mele poezii le-am citit la şcoală, în manuale. Erau po­ezii cu partidul. Mi se păreau minunate, aş fi vrut să scriu şi eu la fel. Când m-am hotărât să scriu primul poem, prin clasa a şasea, mi-am luat carneţelul şi m-am dus în pădure. Eram convins că, dacă vrei să scrii despre pădure, trebuie să mergi în pădure. Eram complet în afara literaturii pe atunci. Dar s-a în­tâmplat apoi să merg în casa unui avocat, el mi-a arătat un vo­lum de Blaga, care m-a lăsat cu respiraţia tăiată. Asta mi-a declanşat febra lecturilor.”

„În casă nu aveam decât Biblia şi Aven­turile Lucreţiei Borgia şi ale cavalerului Buridan, o carte pe care taică-miu o ţinea încuiată. Cea mai mare parte din copilărie o petreceam cu bunicul, pe malul Ialomiţei, unde avea bordei, arătându-mi cum stă treaba cu florile, legumele şi seminţele.”

„Eram foarte timid când eram mic. Abia cu vremea am devenit mai dezinhibat. Agresivitatea asta e şi o formă de apărare. Odată, în clasa a patra, eram un băiat destul de delicat pe atunci, mama mi-a dat cămaşă albă călca­tă, iar podelele clasei erau unse cu păcură. În pauză, cineva m-a împins şi-am căzut. Când m-am uitat pe cămaşă, eram negru. M-am întors furibund şi l-am bătut măr pe primul care mi-a ieşit în cale. Când mi-am dat seama ce am făcut, m-am îngrozit: eram bătăuşul cla­sei.”

„Am fost foarte marcat de figura bunicului. Când îi veneau prietenii, îmi plăcea să trag cu urechea. Avea haz şi făcea poezele cam buruienoase când bea un pahar de vin. De ziua lui, ţiganii care munceau la gră­dină îi cântau sub fereastră „Nea Gheorghiţă gră­dinarul/ are şapte porumbare/ şi cu magazia opt/ n-are un porumb de copt”, că, spre deosebire de bunică-mea, care strângea banii la saltea, el era mână largă. Datorită lui sunt foarte legat de pământ. M-a învăţat să apreciez rodul lui, gustul, mireasma. Şi negustoria tot de acolo îmi vine. La 5 ani, mă lăsa bunicul în piaţă să vând flori şi legume.”

fitralit.ro

Ce lume nebună! Desigur, cea literară…

„Numai în lumea noastră lite­ra­ră geniul trebuie să fie pustiu, tebecist, singur şi trist. Eu nu vreau să apăr burghezia, vreau doar să spun că su­ferinţa nu e bună. Ea îţi omoară până la urmă şi ner­vul şi sensibilitatea.”

„Cu timpul, parcă ins­tinc­tul de conservare devine mai puternic, nu vrei să mai mergi până la capăt. Marii poeţi unguri au murit până-n 30, 40 de ani, chinuiţi, la fel cum au murit şi poeţii ruşi. Poeţii români au avut mereu instinctul supravieţuirii. Au fost mai gospodari. Arghezi avea o moşioară, o mi­că tipografie, să le rămână ceva şi lui Baruţu şi lui Mitzura, Blaga era profesor universitar, Ion Barbu era la casa lui, până şi Bacovia avea nevastă, copil şi o sluj­bă de funcţionar.”

Cum poți trăi, poet fiind?

„Scrisul nu e o meserie. Scrii fiindcă îţi vine, fiind­că nu poţi altfel.”

„Poezia, săraca de ea, nu ţine cont de mediul în care te naşti. Vine pe căi neştiute şi te vizitează ea, dacă vrea.”

„Poezia ţine de vârstă.”

Viaţă de artist

Eu te-am inventat
şi-acum îţi rupi frumuseţea ca pe o pâine
în faţa tuturor,
eu te-am inventat – şi iată-mă agrafă măruntă
în părul tău aducător de toamnă.
Odinioară locuiau în tine iepuri de casă,
închideai ochii şi mi se făcea somn.
Astăzi călătoresc în tramvaie
aproape mi-e ruşine să scriu poezii
şi de mi-aş putea împacheta viaţa în lăzi
le-aş abandona la marginea oraşului
fericit ca un biciclist tânăr.

Şi iată ca-n basme îmi bate la uşă cititorul
în stelele contoarului electric 
amintindu-mi că trăiesc,
tu nu vii
şi parcă zâmbetul prostesc din oglindă
îmi strigă-n locul tău:

„trăieşte, nătărăule, trăieşte…”

„Când intram în transa scrisului, mă con­suma cu totul. Stăteam în cameră, nu simţeam nici foa­mea, uitam seara să aprind lumina.”

„Cultura de consum macină, a mâncat o parte din lumea care trăia în biblioteci. Biblioteca era o manieră de evadare din real, nu erau ziare, televiziuni. Era coadă la brânză, la carne şi la biblioteci.”

„E atunci, la ti­ne­reţe, o sevă a copacului tânăr care stă să ex­plo­deze. La bătrâneţe eşti doar un arbore plin de scor­buri cu jderi la rădăcină, care ies din când în când la tele­vizor şi muşcă.”

„Mâncând lucruri curate şi bând vin par­fumat, sigur că viaţa e mai senină şi mai veselă, papila gus­tativă se bucură şi ea.”

apropotv.ro

Cu Maia Morgenstern

Cine ești atunci când nu te așterni scrisului?

„Domnule, eu stau şi observ. Am şansa să mă trezesc dimineaţa fără să mă doară oasele. Şi ies din casă şi ascult vântul. Şi-i aud pe tâmpiţii ăştia de la televizor cum spun: „Azi va fi vreme urâtă, va ploua.” Şi-mi vine să zic: „Băi, eşti nebun? Azi va fi o zi minunată! Va ploua!”.

„Eu nu sunt un justiţiar, ci un tip înţelegător. Sunt un tip destul de echilibrat, dar cu mult tem­perament, care poate să protesteze împotriva lipsei de libertate şi, concomitent, în timpul combustiei interne a nervului, să fie şi nedrept. Dar sunt un om care îşi recunoaşte gre­şelile.”

„Adevărul trist e că eşti cu atât mai liniştit cu cât vezi mai puţini oameni. E o şansă să stai pe malul Dunării, să simţi cum te linişteşte duhul apei, cum te odihneşte. Aici nu-mi pierd timpul cu politică sau alte discuţii aiurea, ci mă gândesc la vie şi la rodul ei, stau de vorbă cu ţăranii sau mă duc la piaţă să-mi aduc măcriş şi leurdă.”

„Or, eu n-am deloc sentimentul că am îmbă­trânit. Ştiu că am îmbătrânit, că mă văd singur în oglindă. Dar atâta timp cât mintea mea e încă verde, cât timp pot să scriu cu aceeaşi vioiciune a spiritului şi să păstrez un farmec care-i captează şi pe tineri, în­seam­nă că n-am pierdut mare lucru.”

Autopsia îngerului

Plângi în colţul magaziei
şi lacrimile-ţi rămân în pânza păianjenilor
miraţi de-aşa muşte amare. 
O slujnică din secolul trecut
se piaptănă fericită în pragul unei case
cazate chiar ieri la cutremur. 
Nu poţi face nimic
pentru copilul smintit ascuns în boscheţi
ce scoate scântei şi funingine pe gură
ca un vapor cu zbaturi.
El e aidoma oului
cu aura pe dinlăuntru.
Dacă i-ai atinge măceşul din preajmă
ai cădea electrocutat.

 

La mulți ani, Mircea Dinescu!