“Despre copilăria mea îmi amintesc acum doar iarna când am vrut să cad/ca să mă ridice el”, aşa începe una dintre poeziile mele cuprinse în Cascade şi nu ştiu de ce m-am gândit să încep chiar de aici. Se spune că rădăcinile oricărui om se află în copilărie şi că, tot de aici, ni se trag foarte multe. Aşa că, îmi sprijin capul din nou în mâini şi mă văd. Sunt o fetiţă blondă cu ochi albaştri, chiar drăguţică aş spune (eu mereu m-am văzut urâtă), cel puţin aşa mă arată tabloul din care-mi zâmbesc în rochiţa bleu cu fundiţă roşie la gât. Îmi amintesc cât de mult o mai aranja mama, după ce îmi spăla rochiţica, “uniforma”, cum se spunea. Am 5 ani, cred, abia atunci m-au dat la grădiniţă. Astazi e prima zi când m-am despărţit de mama pentru câteva ore ca să rămân aici. Stau la geam şi plâng. Mama se-ntoarce cu vreo câteva batiste, mi le dă şi mă lasă din nou. Nu mă pot opri din plâns şi nici nu-mi iau ochii de la geam. După douăzeci şi ceva de ani un bărbat duce o fetiţă la o grădiniţă de ţară. A mea era de oraş. Este soţul meu, preotul satului. Fetiţa e a noastră, plânge şi nu vrea să stea. Nu vrea nicicum , nu vrea niciodată (abia la şase ani am convins-o). După alţi câţiva ani duc un băieţel într-o altă grădiniţă. M-am întors în oraşul de unde am plecat, însă nu e grădiniţa mea. Plânge şi nu vrea să stea. Se linişteşte. E mai cuminte ca noi, fetele…
Zilele trec vârtejuri, jocurile sunt frumoase, afară e cald, ne jucăm într-o grădină. Sunt leagăne de tot felul, şi e cald, e foarte plăcut. E şi un balon din fier pe care ne căţărăm care mai de care. Apoi mai e un leagăn rotund în care te roteşti până înnebuneşti, până ţi se face rău şi vreo două balansoare. Dar pentru ele e nevoie de un tovarăş de joacă. Şi nişte băncuţe. Mă plictisesc. Aştept să vină mama. Însă, cel mai bine mă simt atunci când tata îmi face o surpriză şi mă aşteaptă el. E toamnă, cred, tata are un balon, eu un pardesiu roşu, de care sunt tare mândră. Grădiniţa e foarte aproape de casa noastră. Alţi copii merg chiar singuri. Însă pe mine nu mă lasă niciodată singură. Sunt ultimul copil al părinţilor mei, născut târziu, fraţii mei (invidioşii!!!) spun că sunt sufletul lor. Însă eu ştiu că mama îl iubeşte mai mult pe fratele meu cel mare. Lui îi scrie scrisori foarte des şi vorbeşte cu dor de el. Câteodată plânge. E plecat la o şcoală militară, eu îmi imaginez asta aproape ca pe un război şi ştiu şi un cântec: foaie verde, foaie lată/am un frate în armată. Şi mama mă pune câteodată i-l cânt. Scrisorile le păstrează apoi o perioadă îndelungată, ca pe ceva sacru, într-o cutie de pantofi, jos, în dulap.
Am 10-11 ani şi le citesc pe furiş. Mă bucur, într-una întreabă de mine.
Am 24 de ani. Mă mut într-o casă parohială, cu soţul meu. Din greşeală, scrisorile ajung la mine în bagaje…între timp, şi-au pierdut din sacralitate şi nici nu mai au niciun farmec acum, nu au fost niciodată ale mele, deşi, le păstrasem atâta timp cu sfinţenie.
Îi privesc acum în fotografiile de la serbările unde am fost mai întâi, Primăvara, iar Tibi, Soarele. Am o rochiţă din burete, foarte interesantă, şi o coroniţă de trandafiri, sunt chiar frumoasă, cu toate că nu pot sta dreaptă. Soarele acela plânge într-una că vrea o poză cu mine. Aşa că o am în album şi acum, “for eternity”. E un băieţel brunet, creţ, foarte simpatic, aşa arată acum. Mă place, e tot după mine la joacă. Are un defect când vorbeşte. Eu nu-l prea bag în seamă. Vorbesc însă mamele între ele, cum să stăm la poze. Însă acum e într-un vârtej, cu ceaţă. Ileana e mai frumoasă ca mine. Aşa o văd eu. Dar Primăvara sunt eu, am rolul principal. Am multă personalitate, sunt un copil “dezgheţat”, cum spune mama, spun poeziile fără probleme, sunt foarte apreciată. Educatoarea vrea să merg la o emisiune TV. Însă, nu ştiu ce se întâmplă, merge altcineva în locul meu, cred că dintr-o altă grupă. Apoi, la dansuri populare, suntem artişti. Am un costum naţional negru, din zona Sibiului, nu ştiu de unde mi l-a adus mama. După mai mult de douăzeci de ani, la o serbare, o fetiţă stă în ultimul rând, într-un colţ, poartă tot un costum popular negru, din zona Sibiului, o văd parcă exilată la serbarea şcolară unde participă. Toţi copiii poartă costume roşii, ale locului.
La o altă serbare am fost Vrăjitoarea. Şi o legam cu un cordon pe Ileana, care era o Cosânzeană (ah, cât de mult mi-aş fi dorit să fiu eu, ai fost Primăvara, mi-a spus educatoarea, nu poţi fi şi acum, tot tu Cosânzeana.)
Sunt cu un an mai mare. Am o rochiţă de catifea groasă, roşie – acum nici nu mai găseşti aşa ceva!! – e a mamei şi e singura care se potrivea acestei situaţii, imuabil surprinsă tot într-o fotografie, spre disperarea mea. Îmi vine până la călcâie pentru că sunt mică (atât de mult m-am mai mirat ce mică puteam să fiu…rochia era de fapt destul de scurtă). Nu-mi place acest rol, dar e unul important, am multe replici în scenetă. Am şi un batic pe cap, legat la spate şi nu-mi place cum m-a tuns mama, spune mereu că am părul rar şi că trebuie să mă tund, ca să nu-mi cadă.
Deliciul dimineţilor erau, însă, nu păpuşile, pe care le îndopam cu plastilină şi cu altele, ce găseam – până s-a prins într-o zi educatoarea că noi chiar o hrăneam de-adevărat – ci stupoare, nişte camioane uriaşe pe atunci pe care era bătaie, trebuia să vii foarte devreme să le prinzi. Apoi ne tamponam, ne târam cu ele pe jos, pe covorul de iută, pe care, din când în când, tot noi îl curăţam de scame, puşi de educatoare, cu mâinile noastre.
Un băieţel blond, cu ochii căprui, (seamănă şi cu mine îmi spun) se târăşte pe jos prin casă – a rupt o mulţime de pantaloni, cel mai recent o pereche bună de blugi – se crede maşini de tot felul şi scoate sunete tot aşa ca şi ele. Ei vezi, ai uitat că te jucai cu camioanele şi erai fată, doar! Vorbeşte într-una, îşi ţine singur companie, e doar din zodia gemenilor, dar n-a vorbit det după trei ani, i-am dat să bea apă din clopoţelul de la biserică şi abia atunci şi-a dat drumul. Poate va ieşi din această mare tăcere un geniu, ca Blaga, cine ştie??
Copiii sunt aşezaţi în semicerc. E o sală foarte frumosă. Eu sunt undeva în spate. Îi ador, pur şi simplu. Îmi vine să-i strâng în braţe pe toţi. Sunt profesor metodist, am venit cu nişte copii mai mari şi foarte talentaţi în practică. E o lecţie despre primăvară. Şi ce facem noi cu ghioceii, întreabă eleva. Eu sunt foarte atentă, trebuie să-i pun notă, doar. Surprize, îi mâncăm, răspunde tare un pitic foarte talentat, că îmi vine să-l mănânc.
E iarnă şi e multă zăpadă, e foarte frumos. Merg pe stradă, spre grădiniţă, cu mama. Suntem în dreptul unei biserici cu nişte brazi în faţă, vecina grădiniţei. Mama mă lasă. Eu nu vreau să merg singură. Nu cred că vreau să merg la grădiniţă. Aşa că vreau să cad şi…cad…mă ridică un tânăr îmbrăcat într-o uniformă militară, şi nu e deloc fratele meu. O tanti cu o mătură uriaşă stă la uşă, ne mătură picioarele de zăpadă. Ce păcat, acum nici n-o să mă mai mărit…
Apoi vin zilele, nu multe de altfel, când plecăm la ţară, în Oltenia. În general cu mama, cu fratele meu cel mic şi cu mătuşa, eventual. Aici ar fi raiul oricărui copil “normal”, însă pentru mine e aproape un infern, aşa că abia aştept să plec acasă şi, de fiecare dată când merg mă îmbolnăvesc, spre disperarea tuturor, aşa, parcă de ciudă că m-au dus acolo când eu într-una le zic că nu-mi place nimic, doar plimbarea cu trenul pe Valea Oltului, mai ales prin tuneluri…,nici mâncarea, pentru că are alt gust, nici apa, nici fructele – toţi pe aici mă îmbie cu prune, mere verzi, pere, eventual ceva struguri. Mie îmi plac doar bananele coapte, învelite în ziar, de pe dulap, şi astea numai la Crăciun le găseşti, eventual cireşele sau căpşunile, dar şi pe acestea le găseşti doar primăvara, aşa că, în rest nu mănânc nimic, nu-mi plac nici măcar portocalele, culmea, dar le mănâncă oricum fratele meu pe toate fără probleme. Cel mai fain e când trebuie să şi stau la coadă pentru ele, deşi protestez, că mie oricum nu-mi plac. Câteodată mă îmbolnăvesc destul de rău şi atunci mătuşa umple patul de oţet, mă căptuşeşte cu nişte capsule roşu cu negru, fără efect însă, că ce-o mai ceartă doctoriţa pe mama, când mă duce la spital într-un târziu, la Sibiu. Drumul înapoi e un alt chin pe care trebuie să-l accept, am febră, mi-e rău şi abia pot să stau sprijinită. Am roşu în gât şi asta e o boală care mă macină în fiecare lună, aşa că, penicilina injectabilă e cel mai bun tratament, un chin la care, din nou, sunt supusă. Mama e disperată, nu ştie ce mâncare să-mi mai facă – mie oricum nu-mi trebuie nimic – dar ea mă îmbie cu ceaiuri, compoturi, supe, o minunăţie. Somnul acela nu e unul odihnitor, de cele mai multe ori cobor mai multe trepte din Pasajul Scărilor odată, am aripi undeva în suflet, plutesc, dar plutirea e una în jos, o simt şi-acum uneori şi la capătul ei e pământul, unde revin mereu, deşi e atât de plăcut acolo sus.
Mătuşa şi unchiul au mereu de lucru într-o grădină, îi zice “pe sorăt”, acolo cultivă tot felul de …trifoi, lucernă şi nu mai ştiu, că sunt mică şi nici nu mă pricep deloc la chestiile astea, eu vreau doar să plecăm mai repede la Sibiu, vreau curtea mea, leagănele şi tovarăşii de joacă. Aşa că mama stă cu mine acasă şi face mâncare. Ce bine că o face ea, că aşa sigur voi mânca şi eu ceva ca să nu mor de foame, că oricum nu-mi place nimic aici. Fântâna e în drum, la poartă. Pe mine mă cam enervează că mă tot trimite cu câte cineva să aducem apă cu găleata, de ce oare nu vine ca la noi, la robinet…şi-apoi, apa asta, când e scoasă, are tot felul de crocobauri prin ea, crocodili, cum le mai spun eu. Aşa că nu-mi place nicidecum să beau aşa ceva, dar n-am alternativă. Are şi o cruce în faţa ei, eu mă tot întreb ce legătură are crucea cu fântâna, ca să o păzească de spiritele rele probabil. Pe aici circulă tot felul de poveşti despre oameni care s-au întâlnit cu necuratul pe drum, în noapte, de ţi se face părul măciucă ascultându-le…sau despre şarpele cel mare care l-a încolăcit pe vărul meu cel mic în pădure şi maică-sa, mătuşă-mea, era să leşine de frică. Şi despre cum şarpele s-a dat singur jos de pe el şi a plecat, ce bine că a scăpat, bietul copil, mă gândesc. Costel e un copil fălcos şi drăgălaş şi e tovarăşul meu de joacă, pentru că suntem aproape de-o vârstă, el e chiar puţin mai mic. Dar nu-l iubesc şi asta pentru că, să vă spun, mi-am adus cu mine şi jucăriile, găletuşa, lopăţica şi formele mele cele noi şi frumoase despre care vă spuneam, ne jucăm cu ele în pământul din curte, iar el mi le strică, mi le strică, lacrimile îmi curg, cred că îi car şi nişte pumni, prea puţin probabil să fi scăpat fără…şi plâng şi-i reproşez că acele jucării, nici nu ştie el câţi bani au costat. Cei mari râd şi eu îi simt răutăcioşi, nu ţin cu mine, ţin cu el şi totuşi jucăriile sunt ale mele şi după ce că i le dau mi le mai şi strică…Peste ani, rămâne tot tovarăşul meu de companie, pentru dăţile când merg pe acolo, destul de rar însă. Un tovarăş tare drag, mereu ne aducem aminte de jucării şi ne distrăm copios pe tema asta. Ţin minte şi părinţii noştri întâmplarea. O dată am mers împreună la o altă mătuşă, eram pe la liceu, tot împreună, îmi spune mama că să merg cu recensământul păsărilor, să vedem dacă mă mai cunoaşte lumea prin sat. Aşa că îl iau pe Costel şi oamenii numără, săracii, găinile, raţele,gâştele, eu cu greu mă pot abţine să nu pufnesc în râs, el la fel, aşa că mătuşa mă cunoaşte din prima…
O grădină plină de pruni se întinde în spatele casei, pentru mine atât de mare, interminabilă, mai ales toamna, când trebuie să-i ajutăm pe cei de-acolo să culeagă prunele. Eu nu vreau să stau acolo nicidecum, mi-e cald şi mă plictisesc să tot adun prunele căzute, nu e atracţia mea principală, v-am spus că nu-mi place deloc aici. Cred că tot atunci e şi momentul când mă-nbolnăvesc atât de rău că mama nu mai are curajul să plece cu mine de-acasă. Mai e şi bunicul. Bătrân, singurul dintre înaintaşii din familia noastră pe care l-am cunoscut, restul sunt doar nişte fotografii la cimitir, la capătul unor morminte, pe care le văd, oricum, când sunt mult mai mare. De bunicul mi-e însă frică. Are un băţ mare în care se sprijină şi o haină neagră pe el şi mă sperie cu băţul tot mereu când dau să mă apropii. Eu mă gândesc că nu mă iubeşte deloc. Şi nu ştiu de ce. E prea bătrân, oare nu-i mai plac copiii? Stă mereu pe treptele din faţa unei căsuţe mici în care locuieşte. Mama vine repede să mă împace când mă sperii de el şi încep să plâng, e doar bunicul. Dar cea care mă fascinează e bunica pe care o ştiu din tabloul care mi-a stat la căpătâi în toţi anii. De altfel şi aveam impresia de multe ori că stând acolo, deasupra patului, ei, adică bunicul – un om nu atât de urâcios ca cel pe care-l ştiu – şi bunica, văd tot ce fac şi asta nu-mi plăcea deloc. Dar a murit prea devreme, săraca. Nici fratele meu cel mic nu a cunoscut-o. Cât mi-ar plăcea, mă gândesc uneori, mai mare fiind, să merg şi eu la bunica la ţară, şi nu la mătuşa, la o bunică iubitoare, care să-mi spună poveşti şi să semene cu bunica Lizucăi din Dumbrava minunată, care să mă-ngrijească şi să mă mângâie cu mâinile ei mici de bunică bună şi iubitoare, să-mi facă toate mâncărurile pe care le vreau eu şi să mă iubească pentru că sunt nepoata ei de la Sibiu cea mai mică…
În fundul grădinii din spatele casei e o fântână unde tata, îndrăgostit de mama, venind el pe acele meleaguri, şi nu cu o berlină, şi parcă şi aud…pe urmele berlinei trăsura ta stătu, ci pe jos, de la autobuz, a scris numele lor pe peretele fântânii. Acesta e un loc unde mă duc mereu cu drag. Fântâna cu cele două nume, despre care am şi scris cândva. Mai mare fiind mergem cu sania, tot cu vărul meu cel mic, ce păcat că iarna e pe sfârşite, zăpada e puţină şi sania nu prea merge. Şi-apoi, focul de lemne e o minune, pentru cei de la oraş, un mister, ca şi poveştile de la gura aprinsă a sobei.
Eu le-am tot spus că îi ţin minte pe verii mei la nunta lor care are loc în curte, “bătătură” cum spun ei, cu brad împodobit, cu ploşti de rachiu, cu batiste în piept şi alte obiceiuri dintr-astea pe care nu le-am înţeles niciodată. Nu se poate, îmi spun ei. Şi nu mă cred nicicum. Şi totuşi, într-o zi, după 30 de ani, rezolv misterul. În casa fratelui meu cel mare, care s-a mutat în Oltenia, găsesc o fotografie. O fetiţă de vreo 4 ani stă pe scările casei pe care au cumpărat-o ei, după atâţia ani, cuminte, lângă tata, şi mai ales, mică. Fetiţa sunt eu.
Doi copii năstruşnici mă tot roagă să le împodobesc eu bradul şi se tot guduresc că, hai, tu mami, că tu-l faci mai frumos ca noi…aşezăm împreună globurile, beteala, o ghirlandă foarte frumoasă şi nişte fundiţe superbe…toate, argintii. Bradul nostru e argintiu. Îl adorăm pur şi simplu. L-am împodobit, deşi nu e încă ajunul Crăciunului.
Şi totuşi e iarnă. Eu mă joc prin bucătărie cu mama şi îl aştept pe moş Nicolae. N-am mai mult de 3 ani, că atunci când vine, mă sperii tare de el, deşi îl aşteptasem atâta…şi încep un plâns dintr-ăla de nu mai pot spune nicio poezie…dar sunt atât de departe în timp…tot printre primele amintiri. Cred că e prima iarnă de care-mi amintesc fără poza în care sunt aproape un bebeluş, în braţele fratelui meu, la pomul de iarnă, prin centrul oraşului. Uite, că mă duceau şi pe mine în orăşel cănd eram mică…nici cuvintele nu-mi ies perfect, aşa-mi spune tata ceva mai târziu. Moşul acela e cam năbădăios, are un băţ şi eu mă sperii de el, ce copil prost, mama mă ia, să mă împace, spun poezia cu un pitic aşa de mic, parcă, şi scap. Îmi dă cadourile şi pleacă. E singura dată când vine vreun moş în carne şi oase la copilul din mine. Probabil pentru că o plângăcioasă nu merită osteneala oamenilor…sau a moşilor, scuzaţi…
Vine şi Crăciunul. Am un brad artificial, pe acela îl ţin minte cel mai bine, dar nu spun că nu am avut niciodată şi brazi adevăraţi…Tata tocmai termină două fotolii la care lucra şi eu, bineînţeles, stau prin preajma lui şi mă joc, câteodată colindăm. Steaua sus răsare/ca o taină mare…eu sunt copleşită…auzi, o stea…ce frumos…răsare şi “taină”, “taină” e un cuvânt care mă face să mă gândesc la toate misterele omenirii despre care ştiu eu la vârsta aceea, bineînţeles, nu multe. Mai e una cu trei păstori, dar la asta mă cam plictisesc şi e şi prea lentă pentru mine. Şi o alta cu o veste minunată care îmi place la nebunie, dar pe care o ştiu doar frânturi. Mai mari fiind, sunt colindele lui Hruşcă pe care le cânt la ghitară cu fratele meu. Dar până la ele mai am. Şi globurile. Un moş Crăciun, roşu şi o căsuţă a lui, dar căsuţa e mai mică decât el şi eu mă întreb unde încape, săracul, în ea??, o umbreluţă galbenă, o stea, din hârtie, tot galbenă şi ea, făcută probabil de fraţii mei mai mari, de ce nu mai ştiu oare cum se fac, că e superbă…globuleţe rotunde mai mici, mai mari, de diferite culori, în fiecare an mai spargem câte unul…Bomboanele, însă, nu am voie să le mănânc pentru că sunt foarte vechi. Ştiu asta şi nici nu mă mai tentează. Le-am gustat o dată şi am văzut cât de tari sunt. Însă fratele meu mai scapă la câte una…n-are nicio teamă că s-ar putea îmbolnăvi. Şi mai e şi instalaţia…o încurcătură de fire, cu câte-o stea pe ici pe colo (Doamne, ce mari erau, că nu ştiu cum de nu se rupeau crengile bradului…). Apoi covrigeii pe care-i face mama şi care sunt nelipsiţi de la orice sărbătoare, sunt tradiţia familiei, pe care-i agăţăm cu aţă de crengile bradului, dar rareori scapă nemâncaţi până la finele sărbătorilor. Bradul e aşezat pe măsuţa din mijlocul camerei mici, camera fratelui meu…adică a fraţilor mei, băieţii. Cu fratele meu n-am treabă, el e mereu cu prietenii lui, e mort după Adi al vecinilor şi, de altfel, nu ne avem grozav pentru că el vrea tot timpul să ne jucăm “de-a calul” (nu mai ştiu cum era jocul ăsta) iar eu îl vreau partener la căsuţa mea de sub masă unde, nu vrea nici în ruptul capului să se bage, aşa că sunt mereu singură printre păpuşi, cărora le cos hăinuţe de tot felul şi le fac mâncare în văsuţele mele colorate, am chiar şi aragaz şi o maşină de spalat automată de la naşa mea, pentru care sunt foarte invidiată. Jucăriile mele rămân “zestre” Biancăi.
Moş Crăciun cel absent din peisaj mi-a lăsat şi un cadou…o pisicuţă şmecheră care ştie să danseze dacă tragi cheiţa şi eu mă distrez de minune, după ce mă sperii de ea, bineînţeles. E un cadou foarte frumos ce răzbate acuma, pe care îl păstrez mulţi ani, poate de aceea mi-l şi amintesc. Mai ales că sunt foarte cuminte şi nu stric nimic, nici jucării, nici haine, nici pantofi…aşa că pisicuţa ajunge teafără peste ani în mâinile Biancăi-Tarzan, ca şi toate hainele mele rămase mici. O regăsesc apoi cam ciufulită, săraca, a trecut prin războaiele mondiale ale timpului şi ajunge, deci, în lada de gunoi.
După ani, o fetiţă e mereu nemulţumită că nu are cu cine se juca…de fapt nici nu se joacă aşa, “normal”, cum mă jucam eu, cu jucării, ci cu cărţi, pe care le rupe, săracile…trebuie ascunse ca să fie salvate din război, şi, spre disperarea mea, cu farfuriile de prin bufet, cu toate oalele, şi casa nu mai e decât o înşiruire de obiecte de tot felul pe care trebuie, bineînţeles, să le adun, ca s-o ia apoi de la cap…
Bradul nostru e câte un molid în fiecare an, mare cât casa, de fiecare dată. Doar unul e preotul în sat, nu? Fetiţa mea are cam aceeaşi vârstă ca şi mine, cea despre care scriu acum, imortalizată fiind într-una dintre fotografii. Moş Crăciun îi aduce o plasă plină cu jucării, la mine era mereu sărăcăcios…Se cam sperie şi ea, dar spune poeziile frumos şi are şi auditoriu…toată ceata de flăcăi şi fete din sat, şi ei rămaşi în fotografie.
Câteodată îşi aminteşte şi azi de brazii aceia mari, cât casa parohială, aşa multicolori cum erau împodobiţi, mama îmi dăduse mie şi toate globurile copilăriei mele…fiecare cu bradul copilăriei lui, nu?
E tot Crăciun. Dar unul aparte, fiindcă rămân acasă doar cu tata, mama a plecat, fiindcă a murit bunicul. Bunicul, adică omul acela bătrân care stătea mereu pe treptele căsuţei lui mici, cu băţul în mână… acum de cine mă mai sperii eu când merg la ţară…
Un articol de Camelia Silea
Citiți și Chintesența copilăriei, de Monica Tonea
