Un bob de viața se-nfiripase în caldul miez al pântecelui, fără voia sa ori a plămăditorilor săi. Primindu-și ferice soarta, își creștea harnic ființa după rânduiala Bunului. Grabnic s-a închegat, bătând cu râvnă, o inimă-n miniatură. Și, rând pe rând, urmau a tresări în ritmul cântat de inimioară, restul celor ce ar fi alcătuit trupșor de om necopt.

În lume, plămăditorii primeau cu inima-ndoită miracolul necerut pe care nu-l ghiceau în toată taina lui și-n fața căruia nu se puteau cutremura. Sub pâcla amăgirii sinelui cu felurite temeiuri ce-ar fi îndreptățit curmarea vieții celei noi, cea care nu-și putea spune încă „mamă” decide, cu puterea sa păgână, sfârșitul.

Un ceas și totu-i gata. Miezul pântecelui odinioară cald și primitor se preface în călăul bobului de viață ce-și bate ultima zvâcnire a inimii curate. Și bobul prinde aripi translucide și zboară lin, dar trist spre Rai.

În pământescul iad, plămăditoarea își plânge groaznicul păcat îngenunchind lângă duhovnic și implorând iertarea. Tânjind eliberarea de păcatul mărturisit, ușurarea de povara răului făcut, îndreptarea în ochii Divinului și curățirea de spurcăciunile încălcării Cuvântului. Ieșind de la duhovnic, pășind din nou în lume, spera a se renaște, rebotezată prin mărturisirea și golirea sufletului de păcat.

Dar greul crimei nu dispare. Aducerea aminte a faptei apasă sufletul din timp în timp c-o greutate stranie. Gândul a ceea ce putea să fie de nu s-ar fi curmat aduce-un dor mistuitor. Iar frica de ce nu ar mai putea fi niciodată o împietrește pentru o clipă. Nu-i oare taina spovedaniei medicament și vindecare?

Striga necontenit spre cer: „Prunc blând, oriunde-ai fi, implor iertare! Să-mi șezi măcar pe umăr înger păzitor, chiar și de nu m-ai fi cruțat vreodată de aspra judecată. Călăuză și însoțitor nevăzut al sufletului de mi-ai fi, s-ar mai ușura poate povara. Și poate într-o zi îmi voi îngădui și eu iertarea. Și voi fi vrednică să te cunosc în Rai…

Citește și Călătorie pentru regăsirea feminității.