Păziți-vă bine, oameni, semenii mei de azi și din trecut, de fapte definitive, asupra cărora să nu mai poată reveni decît viața de apoi. … Voi nu veți cunoaște realitatea sufletului decît într-un moment cînd refacerea erorilor este tardivă. În mijlocul orelor voastre stați de sentinelă ca să nu se ivească pe neștiute ceasul cel rău, ca un măgar subiectiv ieșit la păscutul scînteilor vegetale. Orice ați face, știința voastră rătăcește, și mîndria voastră e un noroi, prin care mintea vă umblă desculță.
― Tudor Arghezi, „Cimitirul Buna-Vestire”

TUDOR ARGHEZI a fost un incomod întreaga-i viaţă şi a rămas astfel şi după ce a pornit în călătoria sa spre stele, în iulie 1967. Zilele trecute i-am recitit câteva poezii, înţelegând odată mai mult, cât de mici şi de nevrednici suntem şi cât de puţin l-am meritat.

Suntem inundaţi de tot felul de informaţii stupide sau indecente, ne închinăm ca nişte smintiţi la tot felul de caricaturi culturale pe care ni le vâră pe gât (şi subliminal) tot felul de duşmani perfizi ai valorilor autentice şi uităm de numele cu adevărat fundamentale ale spiritualităţii noastre. Un singur vers sau pamflet, o singură tabletă scrisă de Arghezi se situează estetic la o distanţă ameţitoare faţă de oricare alt poet sau publicist român al momentului, ţinuţi în braţe de către un sistem de reclamă dubios.

Un bijutier al cuvântului rar aşa cum puţini a avut literatura română de-a lungul istoriei sale, un pictor de fresce uluitoare şi de miniaturi rafinate, un portretist genial al Urâtului, în toate formulele sale. I s-au reproşat o grămadă de defecte reale sau imaginare şi este adevărat că nu a fost un sfânt. Dar cine este dintre noi? A fost interzis, hulit, s-a dorit moartea lui civilă. Asemenea boabelor de aur curat, talentul lui imperial s-a ridicat mereu la suprafaţă, sfidând mormanele de noroi în care sfertodocţi pitici şi pizmaşi au încercat a-l îngropa. Tudor Arghezi este nemuritor.

Prin poezia lui, prin textele sale în proză care mărturisesc despre existenţa unui geniu scriitoricesc , care a iubit ca nimeni altul lucrurile simple şi profunde, din care este alcătuită scârba asta de viaţă. Avea gura spurcată şi condeiul de foc, imaginaţia unui renascentist şi vâna războinică a unui luptător solitar. Singur împotriva tuturor, înarmat doar cu uriaşul său talent nativ.

Întotdeauna singur, alături doar de cei dragi lui, de grădina şi livada lui, de micii prieteni necuvântători. Arghezi nu va muri niciodată. Îl recitesc din când în când şi aud aievea respiraţia paginilor vii, vocea lui subţire şi stranie, de bunic tihnit şi modest.

Geniul poate lua şi înfăţişarea unui bătrân aparent banal, cu baston şi basc de artist, privind cu bunătate spre cer, în intimitatea livezii sale de gospodar înnăscut.