Și de-am alungat-o, lumina aceea
s-a făcut umbră, iar umbra nu-și pune
la îndoială stăpânul
alunecă, nările-i fine
adulmecă timpul
dansează, ea spală pământul
din care cresc călăreți,
ce pictură frumoasă pe un perete
aceste portrete pe doi pereți
mereu penultimă
poveste de dragoste
rotește podeaua în care o gleznă fragilă
înțeapă sfârșitul
străveziu, alt început crește
și nu se știe
dar ea va simți cine
pe cine iubește.
Citește și Lentoarea secolului
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
