„Fiecare din noi suferim de propriul rol, cu care luptăm permanent și din care nu vom fi niciodată capabili să evadăm.”

Max Rudolf Frisch (15 mai 1911, la  Zürich, în Elveția–  4 aprilie 1991) a fost omul prin care secolul al XX-lea și-a găsit una din cele mai originale voci, izvorâtă dintr-o conștiință puternic ancorată în realitățile atât de complexe ale vremii și, în același timp, capabilă să îi sintetizeze cele mai importante coordonate într-o operă de dimensiuni reduse, compensată însă de o viziune care își găsește sorgintea în miezul autentic al condiției umane, văzută în variatele ei determinări. „Maximum de idee în minimum de expresie” fusese deviza literaturii moderne de început de secol, iar scriitorul, inițial antrenat în realitate ca jurnalist, se dovedește un maestru al acestei arte de a substanțializa trăsăturile unei epoci și ale omului care trăiește profund fiecare din secvențele ei temporale: trei romane (Eu nu sunt Stiller, Homo faber  și Numele meu fie Gantenbein), câteva piese de teatru (Don Juan sau pasiunea pentru geometrie, Biedermann și incendiatorii, Andorra), povestiri, dintre care mai cunoscute sunt Montauk și Barbă albastră, piese radiofonice, proză scurtă, precum și două jurnale literare, cuprinzând perioadele 1946-1949, respectiv 1966-1971, reprezintă un document autentic al modului în care arta este capabilă să surprindă și să exprime, în limbaj specific, transfigurator, odiseea spiritului uman aflat în căutare de sine.

Aceasta este  supratema creației lui Max Frisch, care s-a situat permanent în mijlocul lucrurilor pe care le-a descris, cu o luciditate tranșantă și o nestăvilită dorință de a accede la acele adevăruri esențiale despre sine și lumea în care trăiește.

© Ullstein Bild GmbH

Personajele sale se constituie, astfel, ca măști în spatele cărora evoluează autorul însuși, un homo faber care descoperă, prin introspecția lucidă, transcrisă cu mijloacele unui limbaj aproape tehnic, că ființa umană e prinsă într-un angrenaj de situații existențiale care îi provoacă mereu capacitatea de adaptare și îi produce, în final, conștiința individualității sale prin creație, singura cale autentică în desăvârșirea personalității sale.

Convins că lucrurile au logica lor proprie, acționând cu precizia unui mecanism perpetuum mobile, scriitorul acționează în spiritul psihanalist al vremii, punând întrebări și conducându-și cu abilitate și discreție cititorul pe calea descoperirii adevărului în același timp în care ele se manifestă în propria lui conștiință și sensibilitate, astfel încât parcursul inițiatic al personajului său (se poate vorbi despre un erou exponențial, generic, indiferent că se numește Walter Faber, Stiller sau Gantenbein) se completează ca un autoportret autentic, realizat în dimensiune 3D, la confluența dintre toate instanțele textuale.

Într-un interviu semnat de Jodi Daynard în revista The Paris Review, intitulat  Max Frisch, The Art of Fiction (Arta ficțiunii), scriitorul exprimă fără echivoc intențiile operei sale și modalitățile discursive pentru care a optat, stilul lapidar, aproape științific pentru care a fost nu de puține ori criticat, oferind nu numai chei în receptarea ei literară, ci și un model existențial cu totul inedit. Iată, în traducere personală, câteva dintre cele mai importante idei:

JURNALIST:

Ca scriitor, ce semnificație acordați experienței și tentației de a scrie despre și din experiență?

FRISCH

Cred că există oameni care pot trece prin experiențe fără a avea la îndemână resurse lingvistice pentru a le exprima, iar acesta este cazul meu. Sincer vorbind, nu vreau scriu despre acele experiențe consumate nu numai faptic, ci și prin scris, oricând le-aș putea rescrie mai bine, dar nu asta e interesant. Ideea e că acum trec printr-o experiență și noutatea ei mă reduce la tăcere. Mă face să mă plictisesc ușor de toate celelalte. Dar ce este această nouă experiență? Dacă m-ați întreba, v-aș răspunde: ”Ei bine, nu știu. E ceva, nu e iluzie, iar asta îmi dă speranța că uneori își va găsi modul propriu de a fi exprimată.”

JURNALIST:

Multe dintre personajele Dvs. sunt tehnocrați, în orice caz oameni cărora nu le place să spună multe despre viața lor…

FRISCH

Da, acesta e mai ales cazul romanului ”Homo faber”. Aceasta a și fost ideea, că un om se vede concis, plat, mai anodin decât viața însăși. Walter (n.n. protagonistul cărții) își refuză experiențele pentru că se vede neajutorat în exprimarea propriilor emoții. Astfel încât se descrie cu parcimonie. El are curajul de a nu spune aproape nimic. Realizează prea târziu că a fost angajat emoțional în foarte multe lucruri. Cred totuși că Stiller (n.n. eroul romanului ”Eu nu sunt Stiller”) spune însă mai mult despre sentimentele sale, e mai deshis din acest punct de vedere.

JURNALIST

Și în ”Barbă albastră”,  Herr Schaad afirmă: “Ceea ce ajută ar fi niște miliarde”, el nu spune niciodată ”Sufăr”…

FRISCH

Perfect adevărat. De fapt, asta are de-a face cu propria mea personalitate, probabil. Trăiesc cu mare intensitate, dar nu îmi place să-mi descriu emoțiile. Există multe alte forme de a le transmite: limbajul trupului sau tăcerea – care pot fi atât de expresive! Și poate că unii au chiar o neîncredere față de cuvinte; se poate să se teamă de o posibilă interpretare greșită. E foarte dificil să descrii un sentiment fără a deforma câtuși de puțin adevărul lui, fără să-l exagerezi sau fără a te opaciza față de el. Așa că nu am încredere în capacitatea mea de a descrie sentimente, prefer să le exprim printr-o creație artistică. La fel sunt și în ipostaza de cititor, nu-mi place dacă autorul îmi dictează ce să simt. Ar trebui să-mi inducă un sentiment de rușinare sau de speranță. Există, așadar, multă pasiune, trăiri puternice, dar… neexprimate prin cuvinte.

JURNALIST

Multe dintre personaje spun că le înspăimântă monotonia, repetitivitatea lucrurilor. Opera Dvs. în sine pare că oglindește acest lucru: un roman, câteva piese de teatru, și, recent, o nuvelă. Chiar Dv. păreți a respinge această tendință de a vă repeta în propria artă.

FRISCH

Perfect adevărat. Este o teamă; e dificil să te menții viabil și autentic sau deschis permanent la noi provocări. N-are legătură cu vârsta. În cazul meu, m-am temut că, scriind pentru mai mult timp în același mod, aș înceta să mai fiu creativ, m-aș lenevi din punct de vedere mintal. Și a trebuit să mă schimb; mi-a fost teamă să trăiesc fără să fi fost viu. E în structura mea interioară. Și e o teamă pe care o nutresc și în legătură cu alți oameni care ar putea deveni conformiști, în ideea că viața trece, orice am face…

JURNALIST

Care e cel mai mare regret pe care îl aveți?

FRISCH

[pauză meditativă]… faptul că nu sunt atât de înțelept pe cât pretind că aș fi. Că nu sunt puțin mai serios – da, aș putea spune că acesta este. Că sunt capabil să pătrund sensul adevărat al lucrurilor, doar că întotdeauna revelația vine un pic mai târziu.

JURNALIST

Care ar fi cea mai mare realizare a Dvs. și ce satisfacții v-a adus?

FRISCH

Nu numai succesul, ci și faptul că acest succes a creat o serie de prietenii durabile cu oameni pe care nu îi cunosc personal, aparținând unor generații și unor popoare diferite – aceasta e marea satisfacție. Sunt plăcut surprins și foarte recunoscător.

Și o ultimă întrebare, provocatoare prin dimensiunea răspunsului ei simbolic în care se poate încadra matricial întreaga operă a lui Max Frisch, care credea cu putere că ”adevărata demnitate a omului constă în faptul că poate alege”:

JURNALIST

Dacă ar fi să păstrați în memorie o singură poveste, una singură, care ar fi?

FRISCH

Care dintre ele? N-ar fi în niciun caz povestea vieții mele sau vreo întâmplare pe care am auzit-o, ci un mit. Mitul lui Icar.

***

Lecția lui Max Frisch e simplă: omul se confundă cu rolul căpătat în momentul nașterii, de care devine conștient în clipa maturizării, oglindindu-se în propriul său spirit, modelat în cadrul relației cu ceilalți, cu lumea, cu timpul – ceea ce înseamnă o provocare continuă, o luptă acerbă cu sinele aflat într-o permanentă frământare și căutare a identității, iar în același timp poartă ”boala” lui, acea conștiință dramatică a necesității propriei desăvârșiri, a înfrângerii propriilor limite, mereu activă și performată cu ochii deschiși, chiar dacă fiecare clipă a înălțării poartă în ea germenele fatalității  imanente și al disoluției. O filozofie postmodernă a omului, exprimată printr-un arhetip tragic al cutezanței care dă măreție omului, în momentul decăderii sale.

Citiți și Trăiește ca și când ar fi prima zi din viața ta…