Martin Heidegger și Hannah Arendt au trăit o iubire tulburătoare, pe care încercăm s-o descrifrăm, deși nu vom pricepe niciodată pe deplin profunzimea sentimentelor omenești.

Oare de ce este iubirea atât de bogată între toate celelalte experiențe existențiale, și totuși o povară dulce pentru cei ce ajung să o trăiască? Fiindcă devenim ceea ce iubim, însă rămânând noi înșine.

Martin Heidegger (1889-1976) filozof existențialist de primă mărime al secolului trecut și Hannah Arendt (1906 -1975), filozof, activist și gânditor politic, au devenit personajele unei povești de dragoste tulburătoare, perpetuu presărată de obstacole și de riscul compromiterii filosofului, un antisemit cultivat în spiritul unui naționalism german specific climatului istorico-social din acea perioadă.

Ea s-a considerat mai mult o teoreticiană în domeniul politic decât un filozof, și din acest punct de vedere se poate spune că a fost una dintre personalitățile feminine care a influențat gândirea occidentală în ceea ce privește totalitarismul și natura răului. Credcând în prima jumătate a secolului al XX-lea în Berlin și actualul Kaliningrad, a trăit din plin totalitarismul, experimentând cele două forme total opuse spectrului politic: stalinismul și nazismul. Lucrarea ei Eichmann in Jerusalem: A Report on the Banality of Evil a stârnit revolta confraților evrei prin felul în care l-a portretizat pe Adolf Eichmann, ca un birocrat supus ordinelor, și nu ca un actor al răului însuși.

https://theculturetrip.com/

Pe când avea doar 19 ani, studenta evreică Hannah Arendt s-a îndrăgostit de profesorul ei, Martin Heidegger, căsătorit la acea vreme. Figură influentă în jurul căreia gravitau constant controverse și dispute, Heidegger s-a înscris în NSDAP în 1933 și a adoptat o poziție academică favorabilă aspirațiilor și pretențiilor naziste. Faptul că a ajuns să se îndrăgostească – în mod paradoxal – de o evreică surprinde caracterul contradictoriu, complexitatea și dualitatea ființei umane.

tumblr.com

Cunoscuta corespondență dintre cei doi a debutat în februarie 1925 și a continuat până la moartea Hannei, în 1975.  Referitor la povestea notorie a celor doi, Gabriel Liiceanu spune că „filosofia are, aşadar, voie să pătrundă într-un discurs amoros şi să contribuie la alcătuirea lui (pasaje întregi din declaraţiile făcute «domnişoarei Arendt» sunt scrise în cel mai crâncen «cod heideggerian»), în vreme ce amorul dă rău într-un discurs filozofic şi trebuie, în consecinţă, ignorat. Dar de ce?“

”Dragă domnișoară Arendt,

 Trebuie să vin să vă văd în seara asta și să vă vorbesc din inimă. Între noi totul trebuie să fie simplu, direct și pur. Doar în acest fel așa vom fi demni să ne întâlnim. Dumneavostră îmi sunteți elevă, iar eu vă sunt profesor, însă acesta este doar prilejul întâlnirii noastre.

Niciodată nu voi putea să spun că îmi aparțineți, dar de acum înainte veți face parte din viața mea, aceasta înflorind odată cu dumneavoastră.

Nu vom ști niciodată ce putem deveni pentru ceilalți prin Ființa noastră.”

iar ală dată:

 Dragă Hannah,

Oare de ce este iubirea atât de bogată între toate celelalte experiențe existențiale, și totuși o povară dulce pentru cei ce ajung să o trăiască? Fiindcă devenim ceea ce iubim, însă rămânând noi înșine. Iar atunci ne dorim să îi mulțumim celui iubit și descoperim astfel că nu există nicio cale.

Nu ne putem exprima recunoștința decât prin ființa noastră. Iubirea transformă gratitudinea în fidelitate față de noi înșine și în credință necondiționată în cel de lângă noi. Aici, apropierea înseamnă o distanțare maximă de celălalt, distanță care nu distruge nimic, ci, în schimb, îngăduie unui „tu” să își reveleze simpla sa prezență, în mod transparent și inexplicabil. Prezența celuilalt se face simțită în viața noastră. Un destin uman se dăruiește unui alt destin uman, în timp ce misiunea iubirii pure este de a menține acest act al dăruirii precum în ziua cea dintâi. (…)

Daimonicul m-a izbit din plin. Rugăciunea tăcută a mâinilor tale dragi și fruntea ta luminoasă au vegheat asupra mea, transfigurând totul cu feminitatea lor. Nicicând nu mi s-a mai întâmplat așa ceva.”

În aprilie 1928, Arendt decide să își canalizeze atenția în studiul filosofiei, prioritizând formarea intelectuală în defavoarea poveștii de iubire pe care o trăiește. Aceasta îi scrie lui Heidegger, implorându-l să îi înțeleagă alegerea și să o susțină:

„Te iubesc ca în prima clipă – știi bine asta, ca mine, de altfel, chiar dinaintea reîntâlnirii noastre. Drumul pe care m-ai inițiat este mai lung și mai dificil decât am presupus. Mi-ar trebui o viață întreagă.  (…) Întotdeauna ofer totul cuiva, iar acest drum în sine nu este decât un angajament de care dragostea noastră mă face să mă simt responsabilă. Mi-aș pierde dreptul de a trăi dacă mi-aș risipi iubirea ce ți-o port, dar la fel de bine aș distruge iubirea și realitatea ei dacă aș neglija responsabilitatea ce îmi este impusă.”

După toate aceste eforturi și greutăți, în toamna anului 1929, Arendt se căsătorește cu un tânăr jurnalist german pe care îl cunoaște în cadrul seminarului profesorului Heidegger. Scriindu-i în ziua nunții, Hannah îi transmite acestuia ultimele gânduri afectuoase cu o nostalgie inexprimabilă în cuvinte:

 „Nu mă da uitării, ci amintește-ți în ce măsură iubirea noastră s-a transformat în binecuvântarea vieții mele. Acest fapt nu poate fi pus la îndoială nici măcar azi, când, într-un moment al căutarii unei căi de evadare din neliniștea mea, am găsit un cămin și am simțit că aparțin unui om pe care tu îl înțelegi atât de puțin.

 Îți sărut fruntea și ochii,

A ta, Hannah”

 Această iubire paradoxală de secol XX care a sfidat Rațiunea oglindește una dintre cele mai mari drame ale perioadei, perspectiva istorico-ideologică jucând rolul-cheie în acest sens.

Traducere și adaptare: Miruna Cârstina

Citiți și ”Am fost la manifestația împotriva morții lui Sartre…”