Îmi par catarge copacii
cu corăbiile ascunse în piepturi
simt
cum își respiră năuntrul
combustia lichidă
face să salte din scoarță – când treci prea aproape –
războinici ce-mpart îmbrățișări
vorbe ce n-au fost
încă cioplite
tâșnesc printre buzele roșii
crăpate
de-atâta-ndrăzneală
de la atâta apă
au brațele oxidate
unul mi-a înconjurat genunchii-ntr-o rugă
și mi-am aruncat capul pe spate
deasupra
cad zalele cămășii lui Marte.
foto tumblr.com
Citește și Flagrant delict de emoție
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
