De numele lui Alfred Dreyfus, ofițer francez de origine evreiască, se leagă un caz juridic celebru în istoria Franței, cunoscut sub denumirea de „Afacerea Dreyfus”. În 1894, în urma acuzării pe nedrept de trădarea patriei sale prin transmiterea unor informații secrete către Ambasada Germaniei din Paris, ofițerul a fost condamnat la închisoare pe viață. Una din puținele probe incriminatorii – prezumțiile unui grafolog – și-a demonstrat inconsistența, și, în consecință, a fost abandonată rapid. Totuși, ceea ce a creat și a coroborat acuzația nefondată de trădare a fost descoperirea unor documente ce ulterior s-au dovedit a fi falsificate, vizându-se astfel acoperirea vinovatului adevărat,  contele Walsin-Esterhazy.

De altfel, o figură marcantă a acestui caz celebru de eroare judiciară a fost scriitorul Émile Zola, personalitate cu un spirit justițiar ireproșabil. Acesta a publicat pe prima pagină a ziarului „L’Aurore”, la 13 ianuarie 1898,  răsunătorul articol numit „J’accuse!” (adresat președintelui Franței din acea vreme, Félix Faure), adoptând o atitudine severă și critică la adresa conducerii țării și sugerând implicarea judecății societății civile în scopul soluționării cazului. Tipărită pe prima pagină a ziarului, scrisoarea deschisă a cauzat un scandal public în Franța, extinzându-se și peste hotare. Zola a fost acuzat și găsit vinovat de calomnie la 23 februarie 1898. Pentru a evita încarcerarea, s-a exilat temporar în Anglia, de unde s-a întors în iunie 1899. Ca rezultat al popularității scrisorii, J’accuse! a devenit un manifest internațional,  o expresie generică a indignării și a acuzării unei persoane puternice, aflate într-o funcție de maximă importanță.

tumblr.com

După câțiva ani de închisoare și de muncă silnică pe Insula Diavolului, Dreyfus a fost grațiat. În 1906, numai în urma reluării măsurilor pentru demonstrarea nevinovăției ofițerului printr-o cerere de revizuire a sentinței de condamnare, acesta a fost achitat într-un final. Eroarea judiciară din jurul acestui caz a fost perpetuu animată de credințele antisemite din acea vreme, conform cărora vinovăția lui Dreyfus era de necontestat, dată fiind originea sa de „țap ispășitor”, după cum notează Hannah Arendt în opera sa, „Originile totalitarismului” (1951).

Pe 11 iulie 1906, căpitanul Dreyfus, născut în aceeași zi în 1894, a fost reabilitat după ce fusese victima uneia dintre cele mai mari nedreptăți comise în istoria franceză. În cei 5 ani de izolare, numai corespondența cu soția lui a fost permisă. Lucie Hadamard, viitoarea doamnă Dreyfus, săa născut și a crescut în Chatou, în familia unui comerciant de diamante foarte bogat și a soției sale, Louise. La 21 aprilie 1890, la 21 de ani, s-a căsătorit cu Alfred Dreyfus și a născut doi copii: Pierre, născut la 5 aprilie 1891, și Jeanne, născută la 22 februarie 1893. După arestarea soțului ei, Lucie și-a împărțit existența între drumurile la închisoare și viața domestică, încercând din răsputeri să țină departe de familie atacurile infamante la adresa acestuia.

De-a lungul timpului în care s-a desfășurat procesul, ea a fost elementul de legătură cu avocații și cu cei din cercul apropiaților, asigurându-se, în același timp, că Alfred duce o existență decentă în prizonierat, având mereu grijă să fie aprovizionat cu mâncare, cărți, recenzii. De partea ei se va afla Marguerite Durand, care va iniția o petiție în sprijinul Luciei, devenind, prin jurnalul „La Fronde”, una dintre primele feministe ridicate din mediul jurnaliștilor. Astfel, se presupune că fără aportul ei într-o măsură atât de mare, Dreyfus n-ar fi reușit să-și mențină echilibrul psihic și sufletesc și nici să depășească blamul moral care i-a știrbit reputația pentru o bună perioadă.

Aceasta este una dintre primele scrisori ale lui Alfred Dreyfus către Lucie, femeia care i-a fost aproape în tot acest răstimp al penitenței și a procesului care i-a secătuit energiile. Despre această corespondență, de multe ori cenzurată, interceptată sau copiată, Vincent Duclert, unul dintre biografii avizați, afirma că reprezintă „un element pentru supraviețuirea în condițiile întemnițării și ale nedreptății, o legătură finală cu civilizația și cei dragi”.

Cuplul în timpul unei vizite în Elveția, în 1910, după ce Alfred Dreyfus fusese reabilitat.

tumblr.com

7 decembrie 1894

Lucie,

Aștept cu nerăbdare o scrisoare de la tine. Tu ești speranța mea; ești consoloarea mea, altfel aș fi fost singurul responsabil de a mea viață. Numai când mă gândesc că au putut să mă acuze de o nelegiuire atât de înspăimântătoare, de o mârșăvie atât de monstruoasă, mi se cutremură întreaga ființă, iar trupul mi se revoltă. Năzuind toată viața prin trudă către un singur scop, către răzbunarea împotriva acestor ticăloși infami care ne-au luat Alsacia noastră dragă, să mă văd acum acuzat de trădarea țării mele – nu, draga mea iubită, spiritul meu refuză să înțeleagă!  Îți aduci aminte că îți povesteam că, pe când eram la Mulhouse, acum vreo 10 ani, într-o zi de septembrie, auzisem sub fereastră o muzică nemțească celebrând aniversarea berlinei? Durerea era atât de apăsătoare încât plângeam de furie și îmi sfâșiam așternuturile de mânie, jurând că îmi voi investi toate puterile și toată inteligența spre a-mi servi patria, luptând împotriva celor care au nesocotit suferința alsacienilor.

Nu, nu, nu vreau să insist, căci voi înnebuni și trebuie să îmi păstrez rațiunea. Totuși, viața mea n-are decât un singur scop: acela de a-l găsi pe netrebnicul care și-a trădat țara, de a descoperi trădătorul a cărui pedeapsă va fi mult prea mică și cruțătoare pentru fapta sa. O, Franța mea dragă, cea pe care o iubesc din tot sufletul, din toată inima, ție ți-am consacrat inteligența și forțele mele, cum au putut ei să mă acuze de o fărădelege așa de înfiorătoare? Abandonez subiectul acesta, draga mea, din cauza spasmelor pe care le resimt în gât; vezi tu, nimeni niciodată nu a îndurat un asemenea martiriu. Niciun chin fizic nu poate fi asemuit suferinței mele morale, izvorâtă din gândurile acestei acuzații. Dacă nu ar trebui să îmi apăr onoarea, te asigur că aș prefera să mor, cel puțin aceasta mi-ar fi permis uitarea.

Scrie-mi cât de repede poți.

Cu toată afecțiunea,

Alfred

Și iată textul unei scrisori aparținând Luciei, datată 9 mai 1895, text care transmite întreaga afecțiune și devotamentul soției în fața martirajului preaiubitului Alfred:

„Dragul meu, îți împărtășesc suferința, chinul, toată nefericirea; mi-aș da viața să te pot alina. Știu la fel de bine precum știi și tu că toate acuzațiile sunt inutile. Din ziua tristă în care tu, om nevinovat, aă fost pus sub acuzare, am cercetat situația cu mare atenție. Niciodată nu m-am îndoit. După cum ți-am spus ultima oară când ne-am văzut, nu contează convingerile celor din anturajul nostru sau cât de apreciat ești de către prietenii noștri, răul a fost săvârșit, rămânând o singură soluție pentru a fi îndreptat: reabilitarea numelui tău. N-am nicio îndoială că o vom obține, iar această reparație morală va fi la fel de răsunătoare pe cât de monstruoasă a fost acuzația care ți s-a adus.”

Recomandare de lectură: „Lucie Dreyfus, soția căpitanului” de Elisabeth Weissman

Traducere și adaptare: Miruna Cârstina (sursa aici)