Una dintre cele mai controversate…

Elena Lupescu, femeia fascinantă pentru care Carol al II-lea al României a renunțat la tron, provocând o tristețe de nedescris mamei sale, puternica Regină Maria.  Povestea lor de iubire este despre spiritul de sacrificiu în numele iubirii, despre curaj și asumare, atunci când există sentimente autentice. Una dintre cele mai controversate femei ale României moderne, amanta și apoi soția lui Carol, Elena (Magda) Lupescu (Principesa Elena de România) a scris câteva caiete de Memorii, publicate în 1928, în traducerea lui Vicanu.

Elena Lupescu, 1941

Capitolul I

„Cea mai mare suferință o are femeia atunci când iubește cu adevărat, însă împrejurările îi sunt vitrege. Am nenorocirea că eu, Elena Lupescu, să trec în ochii întregii omeniri drept o metresă, ca multe alte, fără niciun fel de scrupul, o curtezană rafinată care a atras în mrejele ei pe Principele moștenitor Carol, care, zăpăcit de mine, a renunțat la tronul său. M-am hotărât să scriu aceste rânduri, în interesul sfânt al adevărului, în marele interes al justificării mele, ca și în propriul interes al Prințului Carol. Fapt cert este că, Carol, născut Principe de Coroană al României, trăiește împreună cu mine în exil, într-o mahala a Parisului, într-o modestă vilă din Neu Illy.

O serie interminabilă de dușmani, cărora nici prin gând nu le poate trece suferințele mele, îmi amărăsc zilele, fără niciun fel de scrupul. Mă numesc pretutindeni : „Magda Lupescu, evreica cu părul roșu”. Modestul nostru cămin l-am botezat: „Casa misterioasă a unei legături nepermise.”

Ca și când toate acestea nu ar fi de ajuns, pentru zdruncinarea liniștii mele, dușmanii mei mai cutează a spune că, în căminul nostru se complotează împotriva intereselor României. Doamne! Domane! Ce grozăvie! Carol și cu mine, acuzați că complotăm împotriva intereselor țării noastre. Am marea datorie să spulber toate neadevărurile ce se debitează pe socoteala noastră.

Voi pune în rândurile ce urmează toată puterea pentru a face, ca toată lumea să cunoască adevărul, pentru ca nimeni să nu acuze în totală necunoștință de cauză.

În luna ianuarie a anului 1926, Carol a semnat abdicarea. Cu multă durere s-a decis Carol la pasul făcut și s-a hotârât la abdicare numai din cauza împrejurărilor imposibil de suportat, împrejurări create de intrigile dușmanilor săi.

Ani de-a rândul, Carol a fost forțat să suporte neadevărurile ce se urzeau contra sa. Din timpul căsătoriei morganatice a lui Carol cu domnișoara Zizi Lambrino, care, de altfel, nu a fost decât un roman de dragoste al tinereții, roman care, din cauza cinstei și cavalerismului lui Carol, s-a terminat cu o căsătorie, el a fost mereu hărțuit, terorizat, amenințat, punându-mă într-o situațiune cu totul de nesuferit. Cu atât mai mult s-a procedat greșit față de el, cu cât se știa că Carol este un om cu o voință de fier, impulsiv și cu un caracter din cale afară de rigid. El este brusc și foarte de multe ori lipsit de tact. În manifestările sale, el nu poate răspunde prompt, nu-i plac argumentările și preferă întotdeauna să recurgă la acțiune.

Carol și Elena Lupescu

Capitolul II

Îl cunosc pe Carol de foarte multă vreme. Am chiar credința că îl cunosc mai bine chiar decât Regina Maria, mama Sa. Sunt sigură de tot că cu nimic nu mă pot înșela în ceea ce privește persoana sa.

Când l-am întâlnit prima dată pe Prințul Carol, eram încă copii. L-am întâlnit în casa administratorului uneia din moșiile Regelui. Este multă vreme de atunci, căci azi sunt femeie de 28 de ani, iar Prințul are 34 de ani.

Sunt născută în România. Tatăl meu este român, iar mama mea  rusoaică. Nu sunt evreică, după cum se spune. Este foarte drept că am trăit mult printre evrei, unde am foarte mulți prieteni. Dacă aș fi evreică, nu m-aș rușina s-o spun, aș fi mândră de aceasta.

Într-una din zile, tatăl meu, care era chimist și locuia într-un orășel aproape de conacul uneia din moșiile Regale, fu invitat la un ceai de Regina Elisabeta, soția Regelui Carol, regină cunoscută sub numele de Carmen Sylva, Regina poetă. Tatăl meu, știind că Regina Elisabeta adoră copiii, m-a luat și pe mine.

Deși a trecut, de atunci și până acum, atâta amar de vreme, totuși îmi aduc aminte ca și când s-ar fi petrecut ieri, cu câtă duioșie și dragoste s-a purtat Regina Elisabeta față de mine. A trimis să mi se aducă ciocolată și bomboane. Pe vremea aceea, eu aveam 9 ani, iar Prințul Carol 19 ani. Cum a intrat valetul cu bomboanele, Prințul Carol i-a luat cutia din mână, și, întinzându-mi-o, mi-a zis: ”Ai un păr foarte frumos. Voiam de mult să te cunosc.”

Brusca intervenție, ca și complimentul copilăresc, erau caracteristice Principelui. Are o inimă de aur, dar păcat că nu știe întotdeauna să se exprime. Complimentul său însă, mi-a plăcut foarte mult, căci una dintre marile mele vanități a fost părul. Părul meu mi-a provocat multă plăcere, dar și multă durere. Moda părului scurt mi-a procurat bucurie. Acum port părul bubikopf, nu prea scurt și puțin mai lung la ceafă.

Tânărul Prinț, întinzându-mi cutia cu bomboane, mi-a zis: „Mănâncă.” Mi-a spus: „Mănâncă” în mod brusc și cu atâta energie, încât, fără să mai spun ceva, am luat o bomboană. Nu am apucat însă să mănânc bomboana, și Prințul Carol mi-a oferit alta. De data aceasta, am șovăit însă. Atunci Prințul Carol apucă o bomboană cu degetele sale și mi-o puse în gură.

Am mulțumit și l-am rugat să nu-mi mai dea alta, a stăruit însă cu încăpățânare să iau și pe a treia, și, neavând încotro, am luat-o. Pe vremea aceea nu înțelegeam ce înseamnă această stăruință. Ba, mi-aduc aminte că i-am aruncat o privire cruntă. Și astăzi râdem ori de câte ori ne aducem aminte de acest episod al bomboanelor.

Da, da, azi îl cunosc destul de bine pe Carol. Pe atunci nu știam însă că toate stăruințele lui nu însemnau altceva decât dorința lui de a prelungi șederea mea acolo. Această metodă îl scutea de orice conversație și tocmai de conversație fugea și fuge Prințul meu.

Bietul Carol, ce vinovată sunt că l-am judecat așa de greșit. Și mă gândesc cu multă durere sufletească că și azi sunt mulți care nu știu să-l cunoască, și, ca o consecință fatală, îl judecă greșit. Eu însă, sunt destul de fericită că îl cunosc bine, spre a nu-l mai judeca altfel decât așa cum trebuie judecat Carol.

Din întâlnirile ulterioare cu Carol,  am putut învăța multe, deși treceau, de multe ori, luni și ani întregi fără a ne vedea. Cu toate că trecea atâta vreme, fără a ne vedea, totuși noi ne purtam prietenie unul față de altul. În acest timp am învățat să-l cunosc și sunt mândră de acest lucru. Știu acum bine că, sub maniera sa brutală, se ascunde o inimă nobilă, un caracter ferm, un cavalerism desăvârșit.

Regele Carol al II-lea şi Elena Lupescu la căsătoria lor, Rio de Janeiro, 1947.

Capitolul III

Nu împlinisem încă 16 ani când m-am măritat cu un ofiţer român. Am trăit câtva timp foarte fericiţi. Ne-am dat în urmă seama cât de mult se deosebesc caracterele noastre şi cât de deosebite sunt gusturile noastre. Atât eu cât şi soţul meu am văzut clar că o viaţă armonioasă nu vom putea duce la un loc. Între timp însă, a izbucnit războiul, şi după cum era şi firesc, toate chestiunile personale au fost înlăturate. Tatăl meu şi-a pus imediat persoana şi activitatea sa la dispoziţia guvernului, plecând pe front, unde a fost însoţit şi de mama. Soţul meu a trecut şi el la front şi unde eu l-am urmat. Toţi patru ne-am pus, cu trup şi suflet, la dispoziţia Patriei.

Mama şi cu mine eram întrebuinţate întru a da ajutor soldaţilor şi copiilor mici, părăsiţi în urma groaznicului cataclism care a urmat. Şi ajutorul ce-l dam era de mare folos, căci nenorociţii soldaţi, ca şi copii părăsiţi, mureau în număr destul de considerabil.

În timpul războiului, Prințul Carol s-a căsătorit cu domnișoara Zizi Lambrino. Deși pe vremea aceea nu bănuiam posibilitatea unei legături între Carol și mine, totuși această căsătorie m-a interesat mult. Soarta Prințului nu-mi era deloc indiferentă, dorindu-i, în mod sincer, toate fericirile.

După terminarea războiului, nu m-am mai reîntors la casa soțului meu. Am rămas cu părinții mei. Atât eu, cât și soțul meu, socoteam că nu mai puteam conviețui la un loc, cu toate că eram buni prieteni și continuăm și azi a fi tot atât de buni prieteni.

De comun acord cu soțul meu, am hotărât divorțul, care se obținea foarte ușor în România. Am intentat acțiunea de divorț și legea ne-a acordat despărțirea. Am locuit mai departe cu părinții mei, la un loc. Din când în când, făceam călătorii în străinătate. Într-una din zile, aflându-mă la Paris, întâmplarea făcu ca Prințul Carol, care se găsea și el în Paris, să afle de prezența mea în marea metropolă și să îmi facă o vizită. Acest lucru se petrecea la începutul lunii decembrie 1925. Prințul Carol se afla în trecere prin Paris, reîntorcându-se din Londra, unde reprezentase Familia Regală la înmormântarea Reginei văduve Alexandra.

Poate că nici nu ne-am fi întâlnit, dacă nu s-ar fi întâmplat să luăm parte, atât eu cât și Prințul, la o recepție în casa unui atașat al Legațiunii Române din Paris. Cum m-a văzut Prințul, s-a apropiat de mine, spunându-mi: „Aș dori mult să reluăm vechea noastră prietenie. ” L-am privit lung, și, văzându-l cât era de deprimat și cât părea de obosit, m-am înduioșat și nu i-am putut rezista. Și fără niciun gând, fără să-mi treacă prin minte că mi-l voi face prieten, i-am răspuns cu tot sufletul : „Te aștept mâine în apartamentul meu.” Și așa a început să se dezvolte în sufletul meu de femeie sentimente noi pentru băiatul sfios care la prima noastră întâlnire căuta să mă hrănească cu bomboane.

Capitolul IV

A doua zi, plină de emoții, am primt vizita Prințului. Deși s-a purtat cu multă afecțiune, totuși a fost cum nu se poate mai corect și mai cavaler față de mine. Câte clipe a stat la mine, au fost tot atâtea momente de duioșie. Mi-am pus tot sufletul în joc, spre a-l liniști, spre al-l face să se simtă cât mai bine lângă mine. Ne-am reamintit cu lacrimi în ochi de prima noastră întâlnire, după vremea când el, bărbatul de azi, avea numai 15 ani, iar eu, azi femeie, aveam pe atunci numai 9 ani. 

Râdeam și plângeam. Eram fericită pentru mine și fericită că puteam să descrețesc puțin fruntea Prințului. Acum îl înțelegeam bine. Acum începusem să-l cunosc abia, sub adevărata lui lumină. 

În genere, femeile nu l-ar putea găsi pe Carol ca un bărbat atrăgător. Nu este dibaci, nu știe a linguși, nu știe a vorbi femeii spre a o ridica în al nouălea cer al fericirii. Într-un singur cuvânt, despre Carol nu se poate spune că este un om de salon. El este mult prea sincer și din aceste motive îți face impresia că este o fire bruscă. 

Multă durere și dezgust îi provoacă prietenii atunci când îl judecă greșit. În acest fel de momente se simte doborât sufletește și este în stare să-și suspende orice activitate începută, să lase totul baltă și să se apuce cu pasiune, spre a uita supărările, de automobilism, aviație, călătorii sau mai știu eu ce.

Atunci cei ce nu-l pot cunoaște după cum îl cunosc eu, spun că Prințul este un sălbatic, sau că nu se poate pune niciun temei pe dânsul. Nimic din cele ce se spun pe socoteala sa nu sunt adevărate. El nu este nici sălbatic, și pe tot ce spune se poate pune bază. Când Carol spune ceva, este sfânt. 

Este o fire atentă, ține sincer la prietenii săi, este un perfect cavaler, are o fire generoasă, loială și mai presus de toate un desăvârșit patriot. În ceea ce mă privește, afirm cu toată sinceritatea că dragostea sa față de mine este duioasă și lipsită cu totul de egoism. 

Dacă Carol ar divorța de actuala sa soție, Principesa Elena a Greciei, și dacă aș face cea mai ușoară aluzie la datoria sa față de mine, sunt sigură că Carol n-ar șovăi o singură clipă spre a mă face soția sa. 

Imediat după începutul dragostei noastre, primul gând al lui Carol a fost pentru mine, și la ceea ce voi avea să sufăr de pe urma acestei iubiri. Declar însă că nu mă gândesc și nu doresc o căsătorie morganatică. Îl iubesc pe Carol cu toată puterea sufletului meu, îl ador, îl idolatrizez, dar mai presus de toate îmi iubesc țara și recunosc obligațiile lui Carol față de poporul său.

Pot eu oare, care îl iubesc atât de mult pe Carol, să-l fac să săvârșească o greșeală la fel, cu mine? Nu. Nicio clipă nu mi-a trecut așa ceva prin minte. Nu. Așa ceva nu se va întâmpla niciodată. De ideea unei căsătorii între noi nu trebuie să se vorbească, pentru simplul motiv că nu o doresc și nu se va întâmpla. 

Elena Lupescu, cca. 1930

Ascultați-o pe Tatiana Niculescu despre povestea lor…

Citiți și Scrisoarea Reginei Maria către fiul ei, Carol al II-lea.