„…recunoașterea deșertăciunii și falsității iremediabile a oricărei frumuseți și a oricărei măreții este ea însăși un fel de frumusețe și măreție care umple sufletul”.
Imaginează-ți că aproape toată copilăria ți-o petreci într-o bibliotecă, cea a tatălui tău: mii și mii de volume, majoritatea vechi, multe în limbi străine. Limba ta maternă este italiana, dar până la vârsta de 10 ani citești deja în latină, greacă, germană și franceză, iar engleza și ebraica sunt următoarele pe listă.
De ce faci asta? Tatăl tău are ambiții mari pentru întâiul său născut. Vrea să fii preot. La 12 ani primești tonsura, adică părul tău este tuns ca al unui călugăr, pentru a te dedica lui Dumnezeu. Ești îmbrăcat într-o sutană. Mai mult decât un preot, sau chiar un episcop, tatăl tău vrea să fii un campion al creștinismului, un teolog; îți vei folosi învățătura pentru a respinge falsele doctrine, liberalismul, ateismul.
Progresul tău este uluitor. La 14 ani, toți profesorii tăi particulari spun că nu mai au ce să te învețe. Lăsat în voia ta, te acomodezi cu traduceri din clasici, comentarii filologice, disertații filozofice, tragedii, epigrame, Istoria Astronomiei și Viața lui Plotinus, până când, la 17 ani, începi prima ta mare lucrare: Eseu asupra erorilor de rând ale anticilor.
„Lumea este plină de erori”,
scrii pe primul rând, „iar prima sarcină a omului trebuie să fie cunoașterea adevărului”.
Tatăl tău este încântat!
Dar adevărul, pe măsură ce timpul se scurge printre „paginile pătate de sudoare” în camerele cu cărți, este că, cu cât scrii mai mult despre zei, fantome și monștri mitici, cu atât mai atractive încep să pară aceste povești, mai ales în comparație cu raționalitatea creștină care ar fi trebuit să le măture.
Cele trei „convertiri”
Se apropie o criză. La un moment dat te uiți în oglindă și descoperi că ai spatele strâmb. Tinerețea ta a fost irosită în „șapte ani de studiu nebunesc și disperat”. Vederea îți este slabă, ai astm, ești constipat. Este atât de puțin probabil să te căsătorești sau să ai copii încât fratele tău mai mic este declarat moștenitor al averii familiei. Ți-ai pierdut dreptul de naștere. Dar, mai presus de toate, gândești prea mult.
„Gândindu-te la modul în care se respiră”, constați că abia mai poți respira; „gândindu-te și rumegând la actul urinării”, constați că nu poți urina. Gândul, vei reflecta mai târziu, poate crucifica… o persoană.
De unde să știi că tocmai această înțelegere a pericolelor gândirii compulsive, a naturii psihosomatice a maladiilor tale și a orgoliului marilor sisteme filosofice te va face atât de important pentru cititorii de peste două secole?!
În orice caz, nu mai vrei erudiție aridă, ci poezie. Așa că traduci Odiseea și Eneida și chiar începi să scrii tu însuți poezii. Asta va fi convertirea ta literară. La 18 ani este urmată de convertirea ta politică. Dintr-o dată te întorci împotriva susținerii de către tatăl tău a puterii papale și a monarhiilor absolutiste și devii un patriot și un liberal. Vrei ca Italia să fie unită și liberă. Vrei revoluție. Și începi să scrii imnuri patriotice.
Tatăl tău este îngrozit.
Dar adevărata bombă sosește la 21 de ani, convertirea ta filosofică. Dintr-o dată, ți se pare evident că creștinismul este o „eroare” la fel de mare ca și credința în Zeus sau Apollo. Pentru că lumea este „un nimic solid”. Nu are niciun sens și nicio direcție.
Deci, ce naiba ai de gând să faci acum?
„Tu” din această poveste, așa cum orice elev italian ar recunoaște imediat, este poetul și gânditorul Giacomo Leopardi. Locul este Recanati, un orășel de lângă coasta Adriaticii, la sud de Ancona, pe atunci parte a statului papal. Perioada este începutul secolului al XIX-lea; Leopardi s-a născut în 29 iunie 1798 și și-a încheiat cele trei „convertiri” în 1819. Așadar, într-una dintre cele mai neglijate zone ale poate celui mai înapoiat și reacționar stat din Europa, un tânăr a ajuns la concluziile care au animat atunci primele scrieri ale lui Arthur Schopenhauer și care vor sta mai târziu la baza operelor lui Friedrich Nietzsche, a existențialismului și absurdului secolului XX, a lui Samuel Beckett și Albert Camus, Thomas Bernhard și Emil Cioran.
Antrenat toată viața în căutarea cunoașterii, Leopardi a intuit că, odată găsită, cunoașterea nu te ajută să trăiești. Dimpotrivă, ea aducea disperare. Iar odată învățată, nu mai putea fi ștearsă.
Leopardi este o lectură esențială
Contribuția sa enormă, în cei 18 ani care i-au mai rămas, va fi aceea de a explora această stare de spirit modernă, lipsită de Dumnezeu, în toate ramificațiile și implicațiile sale, de a reflecta asupra modului în care s-a ajuns la ea și de a căuta strategii pentru a trăi cu ea.
Într-o epocă în care atât de mulți oameni, în special tineri, nu mai știu ce sens și ce direcție să dea vieții, Leopardi este o lectură esențială. „Nimeni”, avea să observe Schopenhauer, nu a tratat tema vieții ca „farsă tragică” atât de „amănunțit și exhaustiv” ca Leopardi. Cu toate acestea, el a făcut acest lucru „într-o asemenea multiplicitate de forme și aplicații, cu o asemenea bogăție de imagini, încât nu ne obosește niciodată, ci, dimpotrivă, este în permanență amuzant și incitant”.
Continuarea aici.
Giacomo Taldegardo Francesco di Sales Saverio Pietro Leopardi (29 iunie 1798 – 14 iunie 1837) a fost un filozof, poet, eseist și filolog italian. Considerat cel mai mare poet italian al secolului al XIX-lea și una dintre figurile importante din literatura lumii, precum și unul dintre principalii romantici, a reflectat într-o manieră constantă, profundă și originală asupra existenței și condiției umane, ceea ce i-a adus reputația unuia dintre cei mai radicali și provocatori gânditori ai secolului al XIX-lea.
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
