Crăciunul lui Chiru
de Alexandru Cazaban
Bucuros că-și înfundase pivnița cu lemne de foc, Chiru intră în casă frecându-și mâinile zgomotos:
Acu’ ne mai trebuie și o tonă de cărbuni … și am scăpat de iarnă!
Nevasta lui i-aruncă o privire recunoscătoare și suspină ușor:
Măcar anul ăsta s-o ducem mai bine … ți-aduci aminte cum ne-a găsit an[ul trecut] Crăciunul?
Ei, bine – răspunse Chiru. Era altceva atunci … știi ce leafă aveam …
Da … eu mă mir cum o mai puteam întinde … și datorii și câte și mai câte …
Acu’, slavă Domnului, parcă s-au mai schimbat lucrurile … da’ am și răbdat destul … cinci ani! – oftă Chiru mângâind ușor capul unei fetițe de vreo patru ani.
Copilul, care își încruntase privirea, urmărind ilustrațiile dintr-o revistă mare, colorată, înțelegând parcă mulțumirea părinților, prinse dintr-odată mâna lui tată-său și mângâindu-și obrajii de dosul fierbinte al palmei, se alintă:
Și vine, nu-i așa tată, Moș Crăciun cu jucării …
Vine! … cum să nu vie?! Dacă ești cuminte îți aduce și un pom … și mamii o să-i aducă ceva …
Nevasta lui Chiru zâmbi. Apoi, după puțină gândire, întrebă:
Și când crezi că o să poți lua cocs?
Luna cealaltă … desigur! – o încredință Chiru mereu frecându-și mâinile …
facebook.com/ArhivadeFotografie
Femeia își încruntă deodată sprâncenele:
Da’ știi una? … Auzi, ce-mi spunea ieri doamna Spiridonescu! …
Ce-ți mai spunea moara cea stricată?
Spunea că Ministrul ăsta nu o să facă o schimbare printre funcționari …pe unii spune că o să-i dea chiar afară … că și lui Spiridonescu i-e frică …
Lui Spiridonescu poate să-i fie frică! – se legănă Chiru nepăsător cu mâinile în buzunar. Mie însă nu-mi pasă! … Pe mine nu mă schimbă nimeni așa de ușor … Ș’apoi cu ăștia sunt mai bine. N-avea nicio grijă! … Vezi, chiar ieri am întâlnit pe stradă pe secretarul general … când l-am salutat mi-a răspuns zâmbind … mă cunoaște … cu tata a fost prietin pot să zic … după Sărbători mă duc la el cu petiție în care cer înaintarea … nici nu mă las până ce nu mă voi vedea înaintat! …
Să dea Dumnezeu! – se rugă nevasta …
Desigur! … De ce să nu ceri avansarea! … Trebuie să fii îndrăzneț! … În ziua de azi … Numai tu crezi că-ți recunoaște altu’ meritele! … Dacă nu te lăsai călcat de toți … Trebuie să pui picioru’ în prag! …
Îl pun! … S-a sfârșit! … Nu mă mai las! – se îndârji Chiru. O să încep și eu să fac ca toată lumea … Și lingușitor o să fiu, numai s-ajung! … Niște nulități și au casă proprie …
Desigur! … Și noi trebuia s-avem până acum o casă, cât de mică … da’ s-avem! – hotărî femeia cu un gest bărbătesc …
Las’, n-avea grijă … Vine și timpul ăla … Să știi, sunt hotărât! … După Sărbători, la el cu petiția-n proțap! …
Și prins de o bucurie mare, își luă fetița în brațe și începu să se joace prin casă. Nevasta începu să râdă:
Da’ nebun mai ești! … Lasă acu’ jocu’ și haidem la masă! … E aproape unu …
Trecură în sufragerie, adecă în bucătărie, căci acolo stăteau la masă, în fumul și mirosul greu de bucate … „De am avea și noi o sufragerie!” era vorba lor de câte ori se așezau la masă … Chiru de-abia își luase locul și trebuie să se scoale. Cineva bătuse la ușa din față. Era un ușier de la minister. Chiru îl cunoscu îndată. Cu o tresărire în inimă îi deschise ușa. Dintr-o condică învechită de atâta purtătură, ușierul scoase o hârtie, un ordin. Chiru, luând repede coala de hârtie, nu vru să treacă dincolo, ca s-o citească față de nevastă-sa. Dar aruncându-și ochii, se opri. Un vârtej de amețeală îl prinse deodată, dar avu puterea să nu cadă. Ordinul îl vestea că pe ziua de 1 Ianuarie era licențiat din slujbă. În cap nu-i veni alt gând decât acela s-ascundă nevestii groaznicul adevăr. Când o auzi strigându-l, vârî repede osânda în buzunar și fluierând fără grijă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, intră în sufragerie. Fără să bănuiască nimic, nevasta îl întrebă:
Ce caută omul ăla? … Parcă era un ușier …
Da … Nimic … Mă cheamă la minister … E mult de lucru … Trebuie să facem ore suplimentare …
Să-ți plătească în plus! – îl povățui femeia care pricepea ca un bărbat toate treburile de la birou.
Da, da! – încuviință Chiru, înghițind fără să mestece.
Fetița îl apucă de braț și-l scutură:
Eu vreau să-mi aducă moș Crăciun o păpușe mare, mare, cu ochi …
Îți aduce … da… mare …
Fata începu să bată din palme de bucurie.
La toate întrebările Chiru răspundea liniștit, deși în spate simțea că-i intră tăișul unui pumnal. Nemaiputând răbda nepăsarea și veselia din jurul său, se sculă:
Mă duc … Trebuie să mă duc! … Nu vreau … știi, să le dau prilej … știi …
Dar mai stai, omule! – îl opri nevasta … Că doar nu se isprăvește lumea … Să n-ai nici tihnă la masă.
Lasă-mă … Nu, trebuie să plec.
Simțind că începeau să-i tremure buzele, își luă repede paltonul și țâșni pe ușă, după ce mai avu putere să facă o glumă cu fetița.
O zi cu lapoviță rece, apăsătoare. Pospaiul de zăpadă se topise înmulțind supărător mocirla revărsată în lungul străzilor. De când a ieșit pe poartă Chiru a umblat în neștire. Numai atâta se putea întreba: „Se poate una ca asta!” Fără să-și dea parcă seama de sărăcia și de neajunsurile în care trebuia să se abată, de acum înainte îl deznădăjduia numai întâmplarea că tocmai în clipa când credea că steaua lui a început să strălucească, tocmai în clipa aceea să primească o astfel de veste! „Noroc că n-a aflat nevasta!”. Și se gândea cu rușine cum s-ar fi privit amândoi în clipa aceea. Ce scenă bună de comedie! … Cum ar fi făcut haz galeria de mutra plouată a eroului, a lăudărosului! … Din când în când se oprea la o răspântie și rămânea cu ochii țintă la cer să nu mai vadă noroiul din drumul lui. La aprinsul felinarelor de-abia, când umezeala serii îl pătrunsese adânc, se întoarse acasă zgribulit în paltonul său stropit până sus de noroi. Când îl văzu așa de abătut și în așa hal, femeia îl întrebă îngrijorată:
Ce ai? Ți s-a întâmplat ceva?
Ce să mi se întâmple! … Nimic. Am alergat mult! … Am venit pe jos … Și ce noroi! … răspunse Chiru și căutând să pară liniștit, adăugă:
Da’ fetița unde-i?
Doarme … Nu s-a sculat încă … Poți chiar s-o scoli …
Chiru intră în camera de culcare și, fără să mai aprindă lampa, se lungi pe pat lângă fetiță care cum îl simți începu să se miște. O strânse în brațe cu căldură ca și cum ar fi vrut s-o apere de o nenorocire. Își simți îndată fața mângâiată de mâinile mici, moi și calde ale fetiței. Deodată copilița îl întrebă:
Da Moș Crăciun e bun!
Nu! … Nu e bun! … E rău! – îi răspunse Chiru cu glas înecat.
Și nu aduce jucării? …
Nu … Ba aduce pe la copiii celor puternici, celor răi …
Tocmai atunci intră în casă nevasta lui aducând o lampă aprinsă.
Ei, ce-i asta, Chiru?! – îl luă din scurt. De ce necăjești copilul … Ce fel de glumă e și asta.
Nu-i glumă! … De ce să creadă în toate fleacurile!
Cum fleacuri? … se supără ea. De ce n-o lași să creadă încă un an doi …
De ce s-o mai înșelăm? … Mai ales că anul ăsta n-am să-i pot cumpăra nimic, da’ nimic! – apăsă Chiru și mângâindu-și copilul, îi vorbi:
Nu-ți aduce nimic ție … aduce băieților secretarului general …
Vezi ce rău ești! Biata fată … Uite că-i gata să plângă … Apoi tu până ce nu-mi strici cheful, nu poți trăi! – oftă femeia gata să plângă și ea.
Las’ să plângă! – strigă Chiru sculându-se deodată. Și tu trebuie să plângi! … Cu toții trebuie să plângem!
Atunci își dete ea seama că se dezlănțuie o furtună în sufletul bărbatului.
Ce s-a întâmplat, omule? … Spune … O, doamne, doamne! …
Chiru, într-o clipă de slăbiciune, era cât p’aci să-i descopere adevărul. Dar gândindu-se că i-ar strica inima tocmai de sărbători, se stăpâni înghițind un suspin:
Nu s-a întâmplat nimic, zău …
Ba da … spune drept! – stărui femeia privindu-l drept în ochi.
Fără să-și plece privirea, Chiru o lămuri:
Ei bine, să-ți spun drept! … Am avut astăzi o mare supărare … Un dobitoc m-a insultat în cafenea, față de toată lumea!
A doua zi Chiru își amanetă ceasul ca să poată „Moș Crăciun” s-aducă o păpușe fetiței lor!
(povestire publicată în revista Cosânzeana, Orăștie, decembrie 1914)
