M-am trezit cu Chagall în minte. Toată noaptea mi-a umblat prin cap, nu am vreo explicație pentru asta… să fie, poate, pentru că, doar cu o zi în urmă, am vizitat o expoziție de pictură contemporană, dar de factură religioasă, și nu pentru că aș fi o pasionată, ci pentru că mi-e foarte dragă pictorița… nu știu.
Căutând răspunsuri am dat curs unei scotociri internaute și am găsit ceva extraordinar de frumos, un interviu cu pictorul realizat de Mike Ervin și publicat în România literară, 23 mai 1974.
„Eu mă înflăcărez numai când ţin în mînă pensula sau creionul şi de fiecare dată simt că am dreptate.
Dacă iubeşti viaţa, ea este într-adevăr frumoasă. Eu unul iubesc iubirea. Orice aş înfăţişa este o expresie a iubirii şi a destinului nostru. Dragostea este aceea care mă ajută să găsesc culorile necesare. Aş putea să spun chiar că dragostea singură găseşte culorile, iar eu nu fac decât să le aştern pe pânză. Dragostea e mai puternică decât mine, ea vine din adâncul sufletului. Aşa văd eu viaţa, aşa văd şi ce este frumos, şi ce este groaznic în viaţă şi ceea ce este ciudat, poate tocmai şi de aceea este ciudat pentru că îl priveşti prin prisma iubirii.
Hitler, Auschwitz… da, da, toate acestea au existat şi au fost îngrozitoare. Totuşi, totdeauna a existat şi iubirea şi, odată cu ea, şi culoarea. Despre această iubire vorbesc în arta mea. Şi am făcut-o din anii cei mai îndepărtaţi ai copilăriei.
Culoarea înseamnă puritate. De asemenea, culoarea înseamnnă artă. Cu această culoare trebuie probabil să te naşti…”, mărturisea în 1973.
Portrait of Marc Chagall by Yehuda Pen (sursa)
— Puţinor oameni le poţi spune „maestre”, sub semnul adevăratului respect, și fără o fărâmă de lingușire. Printre ei se numără și Chagall. Chagall e încununat de glorie. Aș vrea să aflu ce înseamnă ea pentru dumneavoastră.
— Ce întrebare! De ce vorbești de glorie în legătură cu mine? Nu, cuvântul nu este cel potrivit. Glorie? Habar n-am ce este asta. Adevărat, în Franța, guvernul m-a onorat adesea. Forurile oficiale îmi sunt simpatice. Dar, vezi, eu sunt un neliniștit încercat de îndoieli. Am îndoieli, iubite prietene — iar împotriva lor sunt neputincios. Am îndoieli. Dacă se spun despre mine lucruri bune, le uit repede; când se scrie frumos la adresa mea, nu cred mai nimic — din păcate. Atent sunt doar la ocări. Așa e viața, nu prea senină.
— Câți ani aveți, maestre Chagall?
— Să lăsăm vârsta. Nu-mi place să vorbesc de ea. Cred că sînt bătrân. Destul de bătrân.
— Totuși, arătați splendid!
— Da? Păi… nu beau și nici nu mănânc mult. Vinul îmi place, însă numai cu măsură. E unul din cele mai bune lucruri de pe lumea asta. Nici șampania nu-i rea. Muncesc în patria șampaniei, o gust până și cu ochii — dar la băut nu mă prea încumet. Știi de bună seamă cum e după șampanie… Mă culc devreme. Aş vrea să lucrez seara, ba chiar noaptea, însă o supără pe nevastă-mea. Și-apoi, nu sunt fabricant de tablouri. Îmi pot permite, căci am talent.
„Lovers in Blue” (1914) (sursa)
— În viață sunteţi tot un neliniştit?
— Dintotdeauna am fost. Pe vremuri, mama îmi povestea că izbucnise în sat un mare incendiu tocmai când mă năşteam eu — şi, spre a ne salva, ne purtau pe amândoi de colo-colo, cu pat cu tot. Poate că din cauza aceasta sunt mereu neliniştit. Totuşi, veselia şi zâmbetul nu-mi lipsesc. Oamenii îmi sunt teribil de dragi; şi nu mă lamentez niciodată. Fireşte, mă întristez când citesc prin ziare toate câte se întâmplă în zilele noastre. Da, atunci sunt trist. Dar îi admir pe tineri.
— Cum vi se pare tineretul de astăzi?
— Doamne, cât îmi sunt de dragi tinerii! Dumneata însuți ești un tânăr; o, cât ești de tânăr, cu părul dumitale negru! Zău că sunt gelos uneori pe tineri. Azi, ei sunt nişte răzvrătiţi, înainte de primul război mondial, eram şi eu, cu Delaunay şi cu alţi prieteni. Purtam pantofi de culori diferite; eu, unul roşu şi altul albastru. Şi, dacă nu mă înşel, vestă verde. Făceam nişte tablouri groaznice, întoarse pe dos, cu personaje fără capete. Le iert totul tinerilor, până şi ciudăţenia de a-şi irosi timpul. Dar nu trebuie să uităm. Sunt atât de drăguţi!
— Îi preferaţi pe cei care muncesc?
„Le Violoniste Bleu” (1947)
— Fireşte. Trebuie să munceşti, să munceşti, să munceşti mereu. Nici o idee nu poate fi realizată fără muncă. Cât despre creaţia de artă, ea pretinde un aport de sută la sută. Nouăzeci nu e destul, înseamnă lipsă de talent. În orice meserie trebuie să munceşti până ţi se taie respiraţia. Trebuie să munceşti fără a pune condiţii. Nu pentru bani, ci pentru calitate. Viaţa are rost numai datorită calităţii. Cât de fericiţi
vor fi tinerii aceştia, când vor munci — şi încă bine. Azi poate tocmai asta le lipseşte niţeluş.
— Vremurile de astăzi…?
— Nu mă întreba. Îmi place şi mie să fac lucruri fantastice, tablouri, cărţi, poezii. Dacă-l scuipi pe unul între ochi, se spune azi că e ceva fantastic, deşi — după părerea mea — nu-i nici măcar interesant. Iar ziarele, radiodifuziunea, îţi spun mereu că undeva este ucis cineva! Însă foarte rar auzi la radio că s-a scris o poezie genială.
— Războiul încă există…
— Războiul. Da, războiul. De ce mai citim mereu Shakespeare? Şi Evanghelia? De ce nu-l privim pe Rembrandt? De ce nu preferăm muzeele, unde putem vedea astfel de lucruri? De pildă, la un concert se interpretează Mozart; pe urmă, ieşind din sală, te împiedici de un război. Mereu aceeaşi demenţă. Pentru ce muncim? La ce bun Mozart, Shakespeare, Biblia? Pentru cine? Cât timp pierdut fără folos, ce risipă de timp, atâta vreme cât mai există încă războaie!
„Le Rêve de Chagall sur Vitebsk” (1950-53)
— Pictura v-a înrobit încă din prima tinereţe, unde trăiaţi pe atunci?
— M-am născut la Vitebsk. Oraşul acesta e cunoscut doar pentru că Napoleon l-a cucerit, făcîndu-l una cu pământul. Vitebskul figurează adesea în tablourile mele. L-am văzut pe tata muncind din răsputeri pentru pâinea de toate zilele. Avea opt copii — și îmi dădeam seama că n-aş putea face la fel. Eram un elev bunicel, însă mă bâlbâiam. Odată m-a mușcat un câine și nu ştiam ce să fac. Un student mi-a arătat un desen alb-negru; l-am întrebat ce era aceea, iar el mi-a răspuns: poţi să mergi şi tu la bibliotecă, ceri un tablou şi-l copiezi. Aşa am început să smângălesc. Şi mi-am dat seama cât de mult îmi place treaba asta… Ei, dar n-o să-ţi istorisesc acum toată viaţa mea.
„Self Portrait” (1959-1968)
— Maestre, voi cita ceva din propriile dumneavoastră cuvinte. În 1910 spuneaţi: „Am sosit la Paris, călăuzit parcă de însuşi destinul meu. Năboiau din mine cuvinte ale încântării, mi se tăiase respiraţia, mă bâlbâiam. Cuvintele năzuiau să se desprindă din mine, străduindu-se să-mi risipească anxietatea pe care mi-o dădeau luminile Parisului’. Aşa aţi sosit in Franţa?
— Ei, da, a fost ceva miraculos. Pornit din Vitebsk, după o călătorie de patru zile, soseam în Gara de Nord. Cafenelele ticsite, nenumăratele lumini mă orbeau, luminile pe care le-au pictat impresioniştii. Delaunay, Monet. Eram orbit, pentru prima dată în viaţa mea. Şi am simţit că trebuie să trăiesc şi să mor în Franţa.
— Luminile Parisului s-au răsfrânt asupra vieţii şi a tuturor operelor dumneavoastră.
„Le Cirque, Paris” (1967)
— Uluitoare lumini! În secolele XIX şi XX, artiştii din toate colţurile lumii au venit la Paris de dragul lor. Gândeşte-te la bietul Van Gogh. Scuză-mă că pomenesc de el. Însă tablourile lui sumbre şi umbroase au căpătat luminozitate după ce a venit încoace. Cu mulţi alţi artişti s-a întâmplat la fel. Dar nu vreau să-i enumăr. Critica nu e meseria mea.
— Ce-ar fi să spun despre arta lui Chagall că este logica din logică?
— Arta nu poate fi reală fără un dram de ireal. Am afirmat-o încă din tinereţe, în 1907, cînd m-au întrebat pentru ce pictez morţi pe o stradă şi un muzicant pe acoperiş: ce anume vreau să spun prin aceasta? Simţeam că frumosul se inversase. Nu-ţi pot explica, nu pot — dar o simt. Poate că Freud ar desluşi mai bine lucrurile. Apoi a venit Breton şi, odată cu el, suprarealismul. Dar — după cum îţi spuneam — dacă opera de artă nu conţine nici un element de dincolo de realul palpabil, atunci nu există nici realitate. Nu-ţi pot explica mai clar. Nu sunt teoretician.
„Les Amoureux en Bleu” (1930)
— Pânzele dumneavoastră reflectă vise, elevaţie, dorinţe.
— Fireşte — de vreme ce ele ne alcătuiesc viaţa! Gândeşte-te cum arată planeta noastră! Plutim în aer — şi nu ne prăbuşim. Păi, un vis se cheamă asta? Nu ştiu. Când eram mic, aveam impresia că suntem urmăriţi. De aceea personajele mele au zburat spre cer încă înaintea cosmonauţilor. Aşa-numitul fantastic este necesar în viaţă, ca şi în artă, însă nu trebuie să forţezi nota. Suntem aidoma cum ne-am născut. Eu n-am tras nici o învăţătură din viaţă înainte de a mă fi căsătorit. Ori te naşti talentat, ori nu. Nici eu n-am frecventat universitatea pentru a învăţa ceva acolo, învăţătura se ia de la părinţi. Da, cred că aşa este. Şi, pentru mine, şcoala a fost casa părintească, tata, muncind din răsputeri, bându-şi ceaiul, răsucindu-şi ţigara, obosit; mama, gătind pentru opt copii — iată şcoala mea. Mi-am pictat totuşi tablourile, fără academie. Cum anume trebuie să desenezi? N-are a face; îmi place să desenez prost, e bine şi aşa.
— V-aţi caracterizat arta în câteva cuvinte. Credeţi că peste 200—300 de ani se va vorbi despre Chagall?
— A, dumneata pui nişte întrebări formidabile! Dar ce vrei să-ţi răspund?! Ciudat om, cu întrebările astea ale dumitale. Cine crezi că ar avea curajul să-ţi dea un răspuns? Un singur lucru vreau să spun. De ce nu s-ar păstra în muzee tablourile atârnate pe pereţi; de ce nu s-ar păstra, dacă nu intervin războaie, catastrofe, incendii, cutremure de pămînt?! Să nu-ţi imaginezi că vreau să mă laud. Un arhitect dăinuieşte şi el, vreo două sute de ani, în clădirea construită.
„Lovers in Moonlight” (1938)
— Nu cred. Ca să se poată îndepărta de undeva un tablou, el trebuie mai întâi să fie așezat în acel loc.
— Ai dreptate. Nu pot vorbi despre calitate. Nu avem dreptul să vorbim despre calitate. Azi ne imaginăm poate că cutare sau cutare lucru este de-a dreptul miraculos — dar cine știe dacă peste cincizeci de ani mai face două parale? Nu la mine mă refer. Căci dacă ar fi să mi se întâmple una ca asta, m-aș răsuci de zece, de o sută de ori în mormânt, însă nu din modestie. Mai degrabă mi-aș zice că am avut un rateu miraculos. Oricum, nici vorbă de modestie din partea mea.
— Agreaţi cuvîntul „iubire“?
— Da, da, neapărat. Iubirea e unica politică. Ce altceva mai există pe lume? Prin iubire poţi realiza orice.
— În 1910, trăind în Bouche, în „stup“, eraţi liber ca Max Jacob şi ca Apollinaire. Dar acum?
— O, da. Eram foarte liber şi foarte bogat: 125 de franci pe lună. Ţin minte că la bancă mă întrebau dacă îi vreau în hârtii sau în aur… Eu ceream bancnote, zicând că altfel îi pierd. În aur, suma aceasta reprezintă doar cinci monede mititele cât unghia. Îmi era teamă să nu le pierd. Eram cel mai bogat om din stup. Modigliani, Soutin și ceilalți îmi băteau la uşă — ba unul, ba altul — zicînd: o, Chagall, hai să înghiţim un biftec. Sau cumpăram ficat de viţel — singurul pe care știam să-l gătesc ca lumea. Cendrars venea des și nu avea nici o lețcaie. Totuși, din când în când făcea rost pe undeva de ceva bani, îl invitam la masă. Cu un franc te puteai descurca. Lucram toată noaptea; ziua mi-o petreceam la expoziţii şi prin muzee. Doar noaptea mă duceam acasă şi lucram.
„Around Her” (1945)
— Credeţi că Modigliani şi Soutin ştiau, puteau şti că vor deveni ceea ce sunt astăzi?
— Nu, nu; fireşte că nu! Însă, într-un fel, trăia în noi toţi, latent, presentimentul că vom deveni ceva, că vom fi cândva mari. De ce să nu mărturisesc? Ar fi o tâmpenie s-o neg. Îmi amintesc de Cendrars, spre exemplu, venea în stup să ne citească poezie. Poate din pricină că era un mare poet nu-l prea înţelegeam, dar simţeam — şi eu, şi ceilalţi — că va fi sau că vrea să fie cel puţin tot atât de consacrat ca Apollinaire… „Soir de Paris” nu-i tipărea imediat toate poeziile, însă el voia să devină mare. Iar pentru mine era. Max Jacob voia şi el să fie mare. Nu există artist, nu există poet care să nu-şi spună că într-o bună zi are să fie mare. Nu există. Căci, în acest sens, a fi mare echivalează cu perfecţiunea. Când eram şi eu în stup, Modigliani se ocupa de sculptură, nu picta. Când plecam la Berlin, el voia să lucreze în atelier. Îşi zicea şi el că va deveni mare, adică desăvârşit.
— Lucraţi mult?
— Da. Mă scol la opt. Trec în atelier, citesc, contemplu, pictez. Nu am multe tabieturi. Doar graba strică. Orice comandă mă face foarte nervos. Astfel de comenzi au fost, printre altele, tavanul Operei, sau vitraliile din Ierusalim și Metz. Mi se cerea să mă grăbesc.
„Blue Face” (1967)
— Un dicton îndeobște cunoscut spune: am venit la Paris să caut albastrul. Există aşadar anumite culori legate de anumite ţări?
— Da, da. Există culori legate de anumite ţări şi de anumite persoane. Albastrul îmi place. Nu ştiu de ce. Poate că te naşti legat de o anumită culoare.
O lume în albastru: „A trebuit doar să deschid fereastra dormitorului meu și aerul albastru, dragostea și florile au intrat cu ea.” ~ Marc Chagall
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
