Importanţa originilor unui popor a fost apreciată încă de la finele secolului al XIX-lea ca relevantă pentru procesul de definire şi analizare a conceptului de naţiune, implicit pentru identitatea grupului naţional respectiv, mărturie în acest sens fiind formulările explicite ale lui Ernest Renan (apud Dungaciu, 2004, 108), în celebra sa conferinţă ţinută la Sorbona la 11 martie 1882 şi intitulată „Ce este naţiunea?”: dintre toate, „cultul strămoşilor este cel mai legitim; strămoşii ne-au făcut ceea ce suntem”, spunea la vremea respectivă cunoscutul și atât de des citatul intelectual francez.
Că nu au lipsit întrebările referitoare la începutul creării identității românilor pare un truism! Mai mult, de modul de înțelegere, de acceptare și interpretare a originilor a depins formularea etnonimului ce a denumit poporul respectiv, etnonim cu multiple semnificații: denumirea unei apartenențe, specificarea unor trăsături umane, delimitări geografice etc., toate însă încorporate în actul de stabilire și acceptare a respectivului etnonim, temelie a unei construcții identitare (Ungheanu, 1998, 50). De altfel, acest lucru este valabil pentru aproape fiecare grup naţional (cf. Popa, 2009, 248-254). Chiar şi tânărul, de doar 24 de ani, Emil Cioran (1936/1993, 101), ostil scrutării istoriei, trecutului românilor pentru a prefigura viitorul României, se întreba, fără a fi singurul, dimpotrivă, ce a stat la originile felului de a fi al românilor: „să ne fi născut din oboseala romanilor și lacrimile dacilor?” era întrebarea lui, dovada că începuturile, originile, chiar dacă divers interpretate, au locul lor important în fiecare discurs despre identitate.
Mai mult, problema originilor, a „conştiinţei comunităţii de origine” a ocupat un loc important în concepţia lui Constantin Rădulescu-Motru (1942/1996, 12-15) despre etnicul românesc sau românism. Potrivit acestui excepţional intelectual român, existenţa etnicului este bazată pe conştiinţa de comunitate, aceasta cunoscând la rândul ei trei stări de evoluţie: conştiinţa comunităţii de origine, conştiinţa comunităţii de limbă şi conştiinţa comunităţii de destin. Prin conştiinţa comunităţii de origine, membrii unei comunităţi dobândesc nu atât conștiinţa unei descendenţe biologice comune, cât mai ales ideea existenţei unor strămoşi sau ocrotitori comuni, accentul căzând pe faptul ocrotirii în înţelegerea comunităţii de origine. Păstrarea obiceiurilor, a tradiţiilor societăţii, a ritualurilor şi considerarea ca o ameninţare directă a oricărei abateri de la ceea ce membrii unei comunităţi „au pomenit că trebuie făcut din generaţie în generaţie” (Rădulescu-Motru, 1942/1996, 14), sunt ipostazele de manifestare a conştiinţei comunităţii de origine. Totuşi, în concepţia autorului citat, conştiinţa comunităţii de origine, în ciuda rădăcinilor ei adânci, ar trebui să evolueze şi să se transforme în conştiinţa comunităţii de limbă, deoarece doar prin aceasta din urmă un „popor începe a se cunoaşte, ce este şi ce poate /…/ Naţionalismul popoarelor europene din ultimul secol este produsul ideologic al stăruinţii cu care fiecare dintre aceste popoare şi-a cultivat limba” (Rădulescu-Motru, 1942/1996, 15).
Dubla problemă conținută în interpretarea originilor românilor, cea a singularizării (a evidenţierii specificului naţional, a autohtonismului) şi cea a integrării, a fost constant abordată, practic periodic reluată, iar soluţiile au privilegiat când sublinierea specificului, când evidenţierea (cu excepţia anilor 1948-1956) a perenei integrări în cadrul spaţiului cultural dar şi etnic vest-european (prin romani şi celţi).
Discursul identitar național i-a statornicit pe daci și romani (ordinea enumerării și mai ales ierarhia lor au fluctuat, după cum vom încerca să dovedim), ca sorginte a românilor. Dacă s-ar subsuma contribuția romanilor sintagmei „sigiliul Romei”, ar trebui să fie explicată nu atât semnificația acestei sintagme, cât mai ales formularea unui răspuns documentat la o întrebare firească: care Roma? Roma republicană, Roma principatului sau cea a dominatului? Nu cumva Noua Romă (Constatinopolul) sau şi ea?
Ambivalența Romei este un adevăr, considerăm noi! A existat o Romă a unui patriotism republican, întemeiat pe abnegaţia şi autoritatea moravurilor, respectul faţă de ideea de eligibilitate şi repulsie faţă de orice formă de absolutism (acestei repulsii i-au căzut victime chiar și Scipio Africanus și Iulius Caesar). Aceeaşi Romă a fost adeptă a dictonului „divide et impera“, dornică să învingă cetăţile şi să le subordoneze deplin, necruţătoare mai ales cu aliaţii necredincioşi (Decebal este doar unul dintre multele nefericite exemple), mânuitoare implacabilă a principiului forţei.
Simbolurile Romei au rămas în conştiinţa umanităţii. Acvila romană – însemnul puterii militare trufaşe și voinţei de dominaţie – a fost eclipsată treptat de către forum – întruchiparea simbolică dar şi concret istorică a setei de libertate şi aversiune împotriva tiraniei. Nazuinţa de a statornici şi păstra o legalitate bazată pe ideea de justiţie a fost intrinsecă Romei. Este lipsit de îndoială ca spiritului de echitate, într-o largă cuprindere socială, i se datorează marea carieră a dreptului roman până astăzi, inclusiv. Cetăţeanul roman, care-şi făcea datoria „din respect faţă de jurământ“, a fost comparat, pentru a-i sublinia virtuţile, de istoricul şi omul politic Polybios (apud Dan, 1979, 8-9), cu grecii care, spunea el „nu pot să-şi ţină cuvântul“. Acest cetăţean, pătruns de civism, a fost un alt simbol ce a străbătut veacurile, deşi se cuvine a spune că şi datorită faptului că anumite perioade au avut nevoie de un astfel de simbol. Dincolo de contrastele istoriei romane, invocarea modului cum a fost receptată influenţa cetăţii celor şapte coline a fost adesea emoţională şi conjuncturală din punct de vedere politic. Pentru români, cu siguranţă, Noua Romă a avut un cuvânt greu de spus, pe nedrept uitat a fi inclus în conţinutul sintagmei la care am făcut referire.
De ce s-a întâmplat aşa? Cred că doar dintr-o simplă alegere a mijloacelor, a armelor luptei naţionale potrivit criteriilor eficacităţii. Să explicăm! Orientarea către istorie a multora dintre cărturarii români a fost mai puţin biruinţa unei vocaţii, cât o necesitate: Mihail Kogălniceanu ar fi putut foarte bine rămâne în câmpul beletristicii, Nicolae Iorga pe cel al poeziei şi criticii literare, iar A.D. Xenopol pornise la Berlin cu gândul de a se dedica ştiinţelor juridice. Pentru ei scrierile cu conţinut istoric au constituit un răspuns la comandamentele epocii. Istoriografia s-a înfiripat deci nu atât din nevoia de cunoaştere (afirmată totuşi de Miron Costin şi, mai explicit, de Dimitrie Cantemir, Kogălniceanu si Xenopol) cât mai ales din imperative înţelese de ei și de alţii ca patriotice.
Militantismul istoriografiei româneşti a avut probleme în a se concilia cu datoria primordială a veridicităţii pe care orice istoric o recunoaşte ca absolută. Este aici o problemă generală şi care priveşte, credem noi, legăturile negate de unii, afirmate de alţii, între istorie şi politică.
Este evident că invocarea originilor românilor, descifrarea procesului de formare a poporului român, continuitatea acestuia într-un anumit teritoriu au jucat un rol important în formarea conştiinţei naţionale. Lupta pentru apărarea drepturilor si demnităţii naţionale a durat multă vreme, a traversat momente dramatice, protagoniştii s-au schimbat iar mijloacele au fost multiple, câteodată neaşteptate.
Cazul lui Ioan Inochentie Micu-Klein este elocvent! Acesta într-o petiţie către Cancelaria Aulică a Transilvaniei, în 1735, revendicând drepturi pentru români, a adus prima dată drept argument politic doctrina continuităţii daco-romane, a descendenţei românilor din romani şi prezenţei neîntrerupte în Transilvania de la cucerirea Daciei în secolul al II-lea d.Hr.
Ce se ştie mai puţin e faptul că, iniţial, Micu-Klein a ales pentru susţinerea drepturilor românilor a altă modalitate pe care a crezut-o mai eficientă. Constatând că diplomele imperiale din 1699 şi 1701 se adresau unui grup religios şi nu etnic, el a fost convins că românii puteau să progreseze material şi spiritual doar printr-o unire religioasă completă cu Biserica romano-catolică. Iată de ce el nu a lăsat neîncercată nici o măsură posibilă pentru a-şi include poporul, ortodox şi uniat, în această integrare bisericească. Merită amintit aici, pe linia argumentării mele, că pentru a convinge autorităţile că românii sunt fără rezerve devotaţi unirii, el şi-a făcut propriu recensământ în 1733. Rezultatul proclamat de Klein a fost că majoritatea zdrobitoare a celor 85550 familii româneşti erau unite, ceea ce era departe de adevăr (cf. Hitchins, 1987, 38-40).
Peste mai bine de un secol, în 1853, un alt român, I.C. Brătianu, angajat în lupta pentru drepturile românilor, în mod concret susţinând unirea Principatelor, nu ezita să meargă pe urmele lui Klein în încercarea de a-l convinge pe Napoleon al III-a să susţină unirea. Adresându-se împăratului el îi scria că ,,armata statului român ar fi armata Franţei, porturile sale la Marea Neagră şi pe Dunăre ar fi întrepozitele comerţului francez /…/ Franţa va avea toate avantajele unei colonii (s. ns.) fără a avea cheltuielile ce aceasta organizează” (apud Boia, 1997, 187).
Dorinţei de integrare şi recunoaştere, pe linia argumentării mele, i-a fost subordonat şi apelul la strămoşi. Astfel, acelaşi I.C.Brătianu, în 1857, explicând ceea ce el numea ,,originile naţionalităţii noastre“, constata că românii se trag din traci, celţi şi romani ceea îi făcea pe români, potrivit lui ,,de trei ori mai puternici“ (apud Boia, 1997, 92). Tracii (adică dacii) simbolizau înrădăcinarea în pământul ţării, romanii, aportul de civilizaţie, iar celţii meritau a fi invocaţi fiindcă prin ei se ajungea la o înrudire cu francezii pe al căror sprijin românii contau în realizarea unirii Principatelor.
Tot politica, sau mai precis şi ea, a alimentat latinismul, ca mod de înţelegere a originii românilor, încă dinainte de Şcoala Ardeleană şi până în 1871-1876, când A.T. Laurian şi I. Massim au publicat ,,Dicţionarul limbii române“ ce dorea introducerea unei limbi artificiale inspirate din latina pură. Dintre reprezentanţii Scolii Ardelene, latinistă, care de fapt a preluat ideile lui D. Cantemir, doar I.B. Deleanu i-a ,,păstrat” şi pe daci la începuturile românilor (Berindei, 1991, 31). Dacii, care fuseseră percepuţi de şcoala latinistă ca un popor barbar, neconvenabil în încercarea de a invoca origini nobile pentru obţinerea de drepturi politice, au fost repuşi de istoriografia romantică la începuturile românilor dar într-o manieră specifică. Astfel M. Kogălniceanu (apud Boia, 1997, 91), în cunoscutul său discurs din 1843, spunea că ,,Decebal (este) cel mai însemnat rigă barbar care a fost vreodată, mai vrednic de a fi pe tronul Romei decât mişeii urmaşi ai lui August“. Nu insistăm asupra discrepanţei dintre discursuri, deoarece este evidentă centrarea când pe invocarea necesităţii de integrare deplină în cultura occidentală (cazul şcolii latiniste), când pe un discurs ce opune autohtonismul alogenilor, străinilor, primii fiind cei preferaţi tocmai pentru a sublinia specificul naţional, elementele diferenţiatoare faţă de „ceilalţi”.
Confruntată cu noile concepţii moderne, cu tot mai larga opinie a supremaţiei dreptului asupra istoriei şi cu faptul că interesele geopolitice ale marilor puteri erau hotărâtoare, s-a renunţat, treptat, la folosirea istoriei ca armă de luptă politică. Simptomatic este faptul că, după câte se pare, textul Memorandumului din 1892 a fost modificat serios prin eliminarea unui lungi introduceri istorice, în favoarea unor acuzaţii deschise la adresa politicii curente în privinţa naţionalităţilor şi a abuzurilor administrative ale guvernului ungar (Hitchins, 1996, 234). Cert este că, potrivit aceluiaşi autor, din memorandumul prezentat de conducătorii Partidului Naţional Român în septembrie 1910 şi care exprima poziţia favorabilă începerii negocierilor româno-maghiare, lipseau justificările istorice ale revendicărilor românilor, autorii mergând direct în miezul problemei: formularea clară a respectivelor revendicări.
De redeschiderea acestui dosar, istoria ca arma politică şi în plan particular, prezentarea legitimantă a originilor românilor, totalitarismele ce au încercat greu România în secolul trecut sunt cele mai vinovate. P. P. Panaitescu (apud Boia, 1997, 64), de altfel un profesionist în ale istoriei, nu ezita în 1940 în timpul începutului de totalitarism legionar să afirme: ,,Suntem daci! În fiinţa noastră fizică, în fiinţa sufletească suntem daci şi ne simţim urmaşii acestui mare şi străvechi popor aşezat în Munţii Carpaţi cu multe veacuri înainte de Traian. Noi n-avem început, suntem aici de totdeauna /…/ Noi nu suntem numai fiii pământului, ci facem parte dintr-o mare rasă care se perpetuează în noi, rasa dacică. Mişcarea Legionară care a trezit ecourile cele mai adânci ale fiinţei naţionale a ridicat la cinste şi sângele dac“.
Totalitarismul comunist va exacerba şi el mai întâi rolul slavilor iar apoi pe cel al dacilor, provocând o veritabilă confuzie chiar şi în rândul profesorilor de istorie (cf. Constantiniu, 1997, 461-538). În anii comunismului originile românilor se voiau aduse în prezentul lor. Rezultatul merită a fi amintit! Astfel poporul român ar fi moştenit ,,de la daci setea de libertate, voinţa de a nu-şi pleca fruntea sub jugul străin, hotărârea de a rămâne mereu el însuşi, unic stăpân pe soarta şi viaţa sa“, iar de la romani ,,spiritul raţional, judecata şi pasiunea creatoare“ (Ceauşescu, 1983, 118).
Totalitarismele nu au înţeles ceea ce fusese clar pentru conducătorii românilor încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Conducătorii românilor constataseră că limpezirea originilor românilor de pe terenul strict al istoriei (aportul unora ca B. P. Haşdeu, A. D. Xenopol, D. Onciul, I. Bogdan a fost substanţial) a însemnat doar a stabilire a identităţii, ea singură nefiind capabilă să genereze un salt în percepţia românilor despre ei înşişi sau să învingă inerţia celor ce gândeau echilibrul Europei în forme învechite. Iată de ce ,,armele“ luptei politice au fost schimbate: dreptul, principiul naţionalităţilor, ideologia centrată pe conceptul de naţiune etnică în detrimentul celui de naţiune politică înlocuiesc discursul alimentat de argumente istorice. Simptomele le-am amintit deja!
Importanţa constatării eficienţei reduse a simplei stabiliri a identităţii rezultă din claritatea concluziei: identitatea trebuia caracterizată nu doar denumită, iar spiritualitatea românească prezentă a fost pusă sub lupă. ,,Biruit-am gândul să mă apuc de această trudă, să scoţ lumii la vedere felul neamului“ scria Miron Costin în ,,De neamul moldovenilor“: ,,felul neamului“ adică cum este acesta, îndrăznnim să explicăm ce voia marele cărturar. La Dimitrie Cantemir această idee este uşor de sesizat. Răspunzând întrebării ,,cine sunt românii?“ în ,,Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor“ europeanul Cantemir dădea un răspuns şi la întrebarea ,,cum sunt românii?“ arătând astfel ,,felul neamului“ (după exprimarea lui Miron Costin). Peste ani, Constantin Noica (1944/1991, 23) şi Florin Constantiniu (1997, 192-193) se vor întreba de ce aprecierile din capitolul ,,Despre datinile românilor“, parte a lucrării ,,Descriptio Moldoviae“, nu au fost niciodată incluse în manualele de istorie ,,ca să treacă pe sub ochii fiecărui tânăr român“.
Pe de altă parte, încercarea de a surprinde specificul spiritualităţii româneşti nu a putut ocoli Bizanţul: pentru oamenii de cultură români de la începutul secolului şi din perioada interbelică acest lucru a fost evident. Pentru Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Nae Ionescu sau Mircea Vulcănescu, spiritul naţional se identifica, la data la care ei au scris, în bună măsură cu ortodoxia (cf. Boia, 1997, 169).
Nu puţini sunt cei care constată că românii s-au născut ca un popor creştin astfel încât se poate spune că Roma principatului a hotărât originile poporului român, iar Roma Nouă continuitatea, unitatea, evoluţia şi specificul. Este aceasta o invitaţie la o mai profundă înţelegere a începuturilor românilor ca popor, la unificarea sintagmelor ,,Sigiliul Romei“ şi ,,Bizanţ după Bizanţ” într-una singură pentru a căpăta o reală putere explicativă şi nu doar una de sugestie. Civilizaţia bizantină ,,poate nicăieri nu a lăsat atâtea urme în istorie şi civilizaţie, în cultura materială şi spirituală a unui popor, ca aici, între Dunăre, Marea Neagră şi Carpaţii Nordici într-un spaţiu care prin întreaga sa evoluţie istorică, a fost atât de strâns legat de însăşi soarta Bizanţului, încât pe drept cuvânt, în foarte multe domenii, se poate considera moştenitor direct al acestei civilizaţii în Evul Mediu “ (Theodor, 1981, 7).
Nu dorim privilegierea Bizanțului, a Romei lui Constatin cel Mare. Roma lui Traian a dat românilor limba ce i-a distins pe români de ceilalţi, iar Bizanțul a dat aceloraşi români creştinismul de rit răsăritean. Romanici şi ortodocşi, românii au străbătut secolele până în 1700 (data aproximativă a Unirii cu Biserica Romei). Ne place sau nu, este convenabil sau nu, începuturile noastre au stat sub semnul celor două Rome. Nici astăzi nu strică să ne întrebăm, la fel ca alți oameni de cultură, în ce măsură am fost şi mai suntem dependenţi de acele începuturi!
