Se cuvine să vorbim despre Louise Glück,  laureata surpriză la Premiul Nobel pentru Literatură în 2020, la fel de „surpriză” precum a fost, în 1996, poloneza Wislawa Szymborska. Aflăm că Louise Glück este a șaisprezecea femeie care primește premiul Nobel pentru literatură, scrie Le Monde, publicație celebră în Franța. Alte propuneri erau Margaret Atwood, de altfel candidată de serie la Nobel, și rusoaica Ludmila Ulițkaia, Maryse Condé și Scholastique Mukasonga. Din păcate, datorită pandemiei care a afectat între mapamondul, ceremonia de înmânare a premiului s-a amânat sine die.

Cu un Premiu Pulitzer în 1993, iar în 2015 medalia de aur oferită de Ame­rican Academy of Arts and Letters, aș îndrăzni să spun că această voce lirică puternică, însă cu tonalități de catifea, n-ar fi trebuit să constituie așa o revelație, mai ales că literatura feminină este extrem de bine reprezentată la nivel mondial în ziua de astăzi.

La 77 de ani, această poetă cu rădăcini evreiești, provenind dintr-o familie originară în Ungaria, născută la New York (22 aprilie 1943), crescută în Long Island,  trăiește în Cambridge, Massachusetts și este profesoară de  literatură la Yale (deși nu și-a terminat niciodată studiile universitare).  Foarte puțin tradusă în limbi străine, era figura cea mai inspirată care să spulbere toate prejudecățile lumii literare actuale. Critica literară o situează în descendența unor poete ca Silvia Plath, Anne Sexton sau Emily Dickinson, de care o leagă autobiografismul și predilecția spre miturile clasice, reinventate în formula modernă a liricii minimaliste, fragmentare.

Întrebată ce părere are despre această recompensă, poeta cu nume prevestitor Louise Glück (noroc, n.n. în germană), declară cu simplitate:

„Habar n-am. Primul meu gând a fost că voi rămâne fără prieteni, deoarece majoritatea prietenilor mei sunt scriitori, dar apoi m-am gândit: nu, asta nu se va întâmpla. E prea nou, știi, nu prea știu ce înseamnă, nu știu … Adică, este o mare onoare. Mă gândesc la autorii care au acest premiu și nu îi admir, dar și la cei care îl au și pe care îi admir, unii dintre ei foarte recenți. În termeni pragmatici, vreau să cumpăr o altă casă, o casă în Vermont și, în sfârșit, voi putea să o fac. Dar mai presus de toate sunt preocupată să-mi mențin viața de zi cu zi neschimbată, să o păstrez astfel încât să nu-i afecteze oamenii pe care îi iubesc.„

Iată un poem despre care n-o să vă spun decât că trebuie citit la marginea ferestrei, acolo unde răsare soarele unei dimineți în care mitul etern al iubirii se naște, precum Afrodita, din spuma fiecărei secunde: 

Happiness

A man and a woman lie on a white bed.
It is morning. I think
Soon they will waken.
On the bedside table is a vase
of lilies; sunlight
pools in their throats.
I watch him turn to her
as though to speak her name
but silently, deep in her mouth–
At the window ledge,
once, twice,
a bird calls.
And then she stirs; her body
fills with his breath.

I open my eyes; you are watching me.
Almost over this room
the sun is gliding.
Look at your face, you say,
holding your own close to me
to make a mirror.
How calm you are. And the burning wheel
passes gently over us.

 

Fericire

Un bărbat și o femeie stau întinși într-un pat imaculat.
E dimineață. Mă gândesc
curând se vor trezi.
Pe noptieră e o vază
cu crini; razele soarelui
pătrund adânc în cupele lor.
Îl privesc cum se întoarce spre ea
ca și cum ar vrea s-o cheme pe nume
dar în tăcere, adânc în gura ei –
Pe pervaz,
o dată, încă o dată,
o pasăre-și trimite chemarea.
Apoi ea se mișcă; trupul ei
se umple de răsuflarea lui.

Deschid ochii; tu mă veghezi.
Soarele s-a furișat aproape în
toată camera.
Ia uită-te la tine, spui,
ținându-ți fața aproape
ca o oglindă.
Cât ești de senin. Și roata de foc
trece cu blândețe peste noi.

Traducere Ioan Radu Văcărescu