Un alt bărbat talentat care a știut să iubească, din seria celor care au avut și talent la scris. Liviu Rebreanu. Scriitorul al cărui „stil cenușiu”, lipsit de metafore, făcea epocă în realismul românesc prin ceea ce Ovid S. Crohmălniceanu numea „realismul dur, necruțător”, perfect adaptat obsesiei sale de a revela instinctualitatea ființei umane și tragismului ei funciar. Două fațete ale aceleiași personalități ies la iveală consultând corespondența lui și alăturând-o scrierilor obiective cu aceeași temă. Se vede că scriitorul de geniu, în afară de talent și inspirație, este acela care se poate manifesta cu naturalețe în orice scriere, fie că împrumută o mască a personajului, fie că lasă deoparte orice mecanism al disimulării și adoptă formula confesiunii directe.
„Mulți cred că se laudă zicând: „Iată inima mea! Vi-o dau… n-am nevoie de dânsa… Mie nu mi-e frică de chinurile geloziei, mie nu-mi pasă de tremurările înfrigurate ale iubirii! De un singur lucru mă feresc: să nu fiu banal! Aș vrea să sufăr, aș vrea să scrâșnesc din dinți, să-mi smulg părul și să adorm cu genele muiate în lacrimi! Astfel, cel puțin, aș ști că trăiesc, aș înțelege, poate, ce înseamnă a iubi… Dar zilele trec, veșnic aceleași, searbede și plictisitoare, și viața mea se scurge întocmai ca viața unei gâze netrebnice… Eu nu pot avea o iubire; eu nu pot avea decât iubiri. Iubirile acestea însă răsar repede, pâlpâie o clipă și apoi pier, dispar pentru totdeauna, parc-ar fi fost niște visuri pe care le uiți îndată ce te-ai deșteptat din somn…”
O, şi eu credeam că nu pot iubi, şi eu îmi închipuiam că vina nu este în mine, ci în ele, în femeile care nu merită să fie iubite!… Astăzi însă știu și înțeleg că iubirea este făcută pentru cei umili, că cei mândri nu vor putea iubi niciodată… Cei mândri își închipuiesc că nu au trebuinţă de inimă; ei nu vreau decât să cucerească, mereu să biruiască; ei cred, în sfârşit, că şi în iubire succesul e tot. Dorinţele lor poate se vor împlini, poftele lor poate vor fi mulţumite, da… dar, vai, iubirea n-au s-o cunoască niciodată.
Căci iubirea cere supunere, o supunere oarbă, ca şi credinţa. În iubire n-ai să fii convins niciodată, n-ai să aştepţi probe niciodată. Tot ce nu e supunere şi devotament nu e iubire. Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult pentru ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambiţioşi, cei mândri, cei obraznici şi nerecunoscători nu pot şti ce este iubirea şi, aşa, cei mai mulţi dintre noi de-abia la vârsta de cinzeci de ani începem să înţelegem iubirea, atunci, deci, când e prea târziu…
Pe mine viaţa m-a frământat, m-a umilit; mie viaţa mi-a mulcomit glasul. Astfel am ajuns să nu mai spun că ele nu merită să fie iubite, ci strig pretutindeni: ştiu să iubesc fiindcă am învăţat a plânge, a suspina şi a mă resemna!
Astăzi aş vrea şi eu să nu iubesc, aş vrea să fiu iar mândru, ambiţios, cuceritor… Dintr-asta se vede că sunt îndrăgostit! Dacă aş şti cânta din syrinx, te-aş duce într-o poiană scăldată în lumină de lună, într-o poiană unde încă nu s-a încuibat mândria omenească, şi ţi-aş şopti la ureche cântecul celor iubiţi. Atunci poate ai pricepe şi tu că iubirea nu cunoaşte ceea ce lumea numeşte „a fi iubit”.
Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea.
Poezia, zic unii, a falsificat iubirea. Poezia a făcut cântece, statui, versuri din sentimentul simplu şi firesc ce a fost odinioară iubirea, a făcut nebuni din oameni care, şi altmintrelea, erau cam porniţi spre nebunie, a făcut gurmanzi din oameni care până atunci erau înfometaţi. Eu însă zic că nu există poet, muzicant, pictor sau sculptor mai mare ca un îndrăgostit. Pentru ca artistul să înţeleagă poezia cea mare a suferinţei trebuie mai întâi să fi fost îndrăgostit. Nu poeţii au făcut iubirea, ci iubirea a făcut pe poeţi! Iar eu, care citesc bucuros în stele şi-mi fac o plăcere dintru a aşterne pe hârtie slovă lângă slovă, pot să jur că în slovele noastre umile sunt scrise toate tainele de amor ale cerului înstelat.
Povestea unei vieți fascinante
Cel ce pricepe viaţa stelelor pricepe şi iubirea omenească! Iubirea nu cunoaşte cuvintele credincios şi necredincios. Iubeşti pe altul, va să zică eu nu te iubesc: acesta nu e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice niciodată: m-ai înşelat. Iubirea nu-ţi cere socoteală de sărutările ce ai dat sau nu ai dat altora. Iubirea nu-ţi scormoneşte trecutul şi nu-ţi cercetează prezentul. Viitorul este nădejdea ei; viitorul este egoismul ei. Nădejdea cea deznădăjduită, mângâierea cea nemângâiată sunt balsamul ei, care e tot atât de dulce ca şi suferinţa, ca şi iubirea.
Iubeşti, suferi, trăieşti: iată troiţa iubirii. Sărutările îţi alină setea, dar lacrimile îţi trezesc în suflet doruri mari, istovitoare şi dragi, pe care nu ţi le pot alina nici sărutările. Din ochi picură lacrimile, izvorul cel veşnic al iubirii; din iubire picură cântecul, poezia, frumosul, izvorul cel veşnic al lacrimilor.
O bobiţă de lacrimă, ce tremură sfioasă pe geana iubitei, e o comoară mai mare şi mai preţioasă decât sărutările şi îmbrăţişările tuturor femeilor din lume… O, vanitas, vanitatum vanitas! zice profetul. Toate suferinţele sunt deşarte! îţi şopteşte un glas dinlăuntru. Sărutări, lacrimi, iubire: toate sunt deşertăciuni mari, nimicuri pline de durere… Şi totuşi, pentru aceste nimicuri deşarte, pentru aceste deşertăciuni nepătrunse aş fi în stare acum să-mi dau tot ce am mai scump pe lume, aş fi în stare să-mi dau chiar viaţa…
Nu ştiu dacă e bine ceea ce fac sau e rău, dar simt că, dintre toate deşertăciunile lumeşti, am ales pe cea mai frumoasă, care e cea mai frumoasă fiindcă e cea mai deşartă din toate.”
Liviu Rebreanu, într-o scrisoare către Fanny Rădulescu, 1912 (sursă foto: aici)
Pentru că, nu-i așa: „Iubirea îmi ajunge, căci ea îmbrăţişează deopotrivă pe oameni şi pe Dumnezeu, viaţa şi moartea. E în mine şi în afară de mine, în tot cuprinsul infinitului. Cine n-o simte nu trăieşte aievea; cine o simte trăieşte în eternitate.” („Pădurea spânzuraților”)
Articolul acesta este nu doar pentru cei care iubesc literatura, ci și pentru bărbații care:
- evită să-și exprime sentimentele, crezând că își minimalizează imaginea sau aura de masculinitate;
- se sfiesc să facă mărturisiri, neîncrezători în ei înșiși, în femeia la care visează sau în puterea iubirii;
- au fost răniți în dragoste și poate își mai ling rănile, la adăpostul ființei lor puternice în exterior;
- simt că oferă prea mult, în schimbul unor lucruri care nu le mai sunt de ajuns, pentru că sunt prea rutinate;
- știu că trebuie să fie totul, fără să ceară nimic în schimb, pentru că au credința că iubirea înseamnă echitate, chiar dacă e nemărturisită;
- suferă în tăcere, neștiuți, pentru că trăiesc iubiri imposibile din care nu vor sau nu pot să iasă, pentru că vor și ceea au, și ceea ce ar putea avea, dacă ar fi liberi;
- iubesc cu intensitate, necondiționat, fiind capabili de orice sacrificiu;
- și-au dorit, cel puțin o dată în viață, să fi fost în pielea unei femei, să încerce să pătrundă în sufletul și în conștiința ei;
- își iubesc mamele, dar nu caută să le regăsească în toate femeile pe care le întâlnesc;
- nu au orgolii în dragoste, dar înțeleg orgoliile femeilor;
- își înșală partenerele, dar continuă să rămână fideli uneia dintre ele;
- urăsc femeile, dar le iubesc pe ascuns, în forul lor interior;
- sunt mândri de femeile pe care le iubesc, sprijinindu-le necondiționat în tot ceea ce fac, indiferent dacă asta le ocupă mult timp din viața „domestică”;
- știu că iubirea e o artă care presupune cunoaștere, răbdare, abilități, dorința de schimbare, sinceritate, luciditate, respect, grijă, dar și libertatea de a fi;
- nu își ascund tristețea și dorul, iar câteodată, când se simt învinși, își cer iertare sau… plâng (ce frumoși sunt bărbații când plâng, nu-i așa?);
- își adoră iubita/soția, și îi mărturisește lucrul acesta în fiecare zi, mereu în alt mod, dar la fel de surprinzător;
- își recunosc greșelile și lipsurile și încearcă să le corecteze…
Și pentru femeile care s-au gândit, măcar odată, la lucrurile acestea.
Citiți articolul complet pe Catchy.ro, aici.
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.