Mă întreb dacă fenomenul e rodul decadenței și asteniei civilizației sau dacă blazarea, dezgustul și ura care par a conduce narațiunile în romanele de succes sunt pur și simplu contrapunctul premeditat la romantismele epocilor anterioare.

Dacă aș avea răspunsul, dar nu îl am, aș putea elucida și dacă individualismul pragmatic care definește societatea contemporană liberală este produs artificial în laboratoare culturale sau dacă omul, scăpat de sub tutela vreunui ideal, suferă o astfel de regresie în resentiment, egoism, infantilism și criză de sens.

Romanele contemporane bine scrise, aproape în majoritate, sunt despre repulsie, silă, lipsă de sentiment, despre neputința de a simți, despre greață și dezgust, despre sentimentul derizoriului, despre furia față de aproapele și despre oroarea de a împărți cu un altul un spațiu vital, o doctrină, o realitate, o îmbucătură de viață.

Mizantropia ca fobie, nu socială, ci de aproapele palpabil, scârba de partenerul de viață, de muncă, de suferință,  își fac loc tot mai vizibil în literatura ultimelor decenii.

Genul așa zis ”romance” livreză produse comerciale, cărți de mâna a doua, mediocre estetic și filosofic. Există și un gen de literatură care e mai tonică și mai optimistă, dar tezistă și, în consecință, mult mai demoralizantă, chiar dacă e bine scrisă.  Sunt scriitori care au seve și substanță, dar sunt de nefrecventat din acest motiv.

Cărțile care ridică întrebări,  care chestionează simptomele societății actuale sau măcar reușesc să le surprindă, sunt marcate de un pesimism de fond și chiar de însemnele depresiei cronice. Personajele sunt incapabile să spere sau să creadă în salvare sau în împlinire. Totul se învârte pe traiectoriile derizoriului și ale nonsensului, intersectările dintre oameni și realități sunt haotice.  Pare că toate construcțiile și constructele civilizației s-au prăbușit la orizontală, iar supraviețuitorii se mișcă printre ruine, dărâmături și cioburi din care nu mai pot reface nimic întreg.

Intuiția îmi spune că există ceva genuin în această orientare ”mizerabilistă” cum i se spune. La antipod, literatura tributară idealismului ascunde multe sub tăcere, raportează realitatea la fantasmele care decurg din aspirațiile profunde ale sufletului și uneori o ajustează în funcție de ele. Și era nevoie de o contrapondere, de o specie de literatură care să dea la o parte cortina, care să decupeze și să scoată în prim plan, nu partea ”umbră”, precum cea romantică, nu greutatea absenței, nu neajunsurile contextului și puținătatea resurselor, pe care le focalizează cea realistă, ci ceea ce de regulă omul nu admite și anume că poate trăi și fără idealuri și fără răspundere și fără țel și fără miză și fără iubire.

Dacă realismul salvează imaginea omului dând vina pentru ticăloșiile lui pe societate, dacă romantismul blamează cruzimea zeilor și prizonieratul mundan pe care consideră că i l-au impus, iar idealismul îi atribuie puteri pe care nu le are, dacă existențialismul îi oferă omului demnitatea de a fi responsabil de tot ce îi e dat să trăiască și de a se sustrage radical oricărei forme de victimitate, acest nou curent – ”cinic” – cum i se spune (nu sunt de acord cu noțiunea actuală pentru că intră în contradicție cu semantica atribuită de antici), nu îl menajează nicicum, îl vede predestinat  autoamăgirii și învârtirii în cerc.

Impresia mea este că existențialismul s-a transhumat în această literatură nihilistă și inducătoare de angoasă, dar în mod schingiuit și nevrotic.   Nici primii existențialiști nu erau niște magi sau niște exaltați plini de vervă, dar în subsidiarul literaturii lor, oricât de tenebros ar fi fost subiectul, oricât de chinuite și ”posedate” personajele, existau niște repere în absolut, sufletele aveau identitate, voință, doruri, chemări, se luptau pentru ceva, sperau ceva, ratau ceva, erau sacrificați pentru ceva. Personajele se confruntau, poate, cu absurdul, cu infernul, dar asta tocmai grație faptului că aveau rădăcinile în ceva. Se luptau, opuneau rezistență nimicului, invaziei nonsensului.

Haosul s-a instalat în literatură treptat. Personajele au sufletele amnezice, derutate, suferă fără să știe de ce, nu aspiră la nimic, nu cred în nimic, nu știu ce vor… se lasă conduse de greață, de frică. Nihilismul lor e ca un strigă de luptă, dar unul care nu știu cui îi e adresat.