trag de contururi ajustându-le sunetul
ciocănind ca un lutier în carnea lor ascunsă
și inaudibilă
branhii și virgule de sirop lemnos, cutremurător,
vibrează, mă fac să rămân cu mâna stângă în aer
închipuind semne de apropiere, de repetabile
greșeli cu suflete mari, dar negre, necuprinse
în vreo pieliță zemoasă.
am adormit cu perna ta de cenușă zornăitoare în brațe
așa, pe mutește, săruta-te-am de noapte bună
două bucăți lipite între ele pe o lungime
cât crugul parcurs de o poartă să fie
deschisă.
foto tumblr.com
Citește și e timpul
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
