În fiecare eră, utopiile, marile amăgiri, falsificări, prentenții și isterii sunt plăsmuite în jurul valorilor dominante.
În asta, al nostru, mefistofelic, singura valoare recunoscută e libertatea. Problema e că, dintre toate, ea e singura care nu are un obiect precis, o dimensiune precisă, ea nu poate fi echivalată unor atribute, caracreristiști, deci cel mai rău și mai dracului se poate trișa în privința ei. Poate fi pură pretenție conceputală, argument sau definiție fără nici o valoare existențială.
Dacă nu exiști pentru nimeni ești liber să ce??? Cu ce tupeu de afacerist șnapan te pretinzi liber de unul singur? Libertatea, ca orice altă valoare, se manifestă în relație cu ceva, cu cineva. Omul singur nu există, e o farsă, un închipuit. E doar prizonierul unui delir despre sine și lume. Orice valoare se discută în cadrul realității, a acestui nesuferit de sistem de relații. Nimeni nu e liber să trăiască mai presus de șansă, de soartă, de tipicul societății, de mentalitățile vremii sale. Poți miza pe șansa de a întâlni în mod excepțional alți marginali care nu se încadrează în conduita dominantă… Dar e o loterie. Iar sihăstria e doar o amuputare… se numește insinct de supraviețuire. Este o formă a libertății, evident, și e o valoare naturală – e mai bine să trăiești decât să mori – dar nu e cazul să te umfli în pene. Nu e o deliberare, e o alegere a corpului. Trufia de ostracizat e un patetism jalnic. Mai ales atunci când respectivul zice că a ales cu spiritul. Mai ales în condiții dramatice, de nefericire cruntă, așa zisul spirit nu are nici o putere. Puterea ”divină” e natură, e instinct, e o voință mai presus de cea personală, e o forță interioară care prețuiește viața organic, nu conteptual. Metaforic spus: natura din fiecare e mai presus și mai ”spiritualizată” decât ce îi poate mintea.
Și mai dezgustător e când cel care se pune pe falsificări și pe reclamă la mizeria din curtea proprie o face cu pretenția că sigur ce e după gardul vecinului e mai rău, dar nu vede nimic prin el.
Această fandoseală! pretenția că nenorocitele de norme care te țin prizonier în societatea ta sunt mai bune decât ale altora, că detenția ta e mai liberă decât detenția altuia… că tortura ta e mai dulce. Și îi înjuri de mama focului, în necunoștință de cauză, pe cei care, poate, se bucură de un grad în plus de aer, de lumină, de hrană pentru suflet.
Aristotel arăta că o virtute le atrage pe celelalte, că nu poti să fii frumos și afurisit, generos și bestial, înțelept și netrebnic. În mod analog – o valoare le atrage și presupune pe celelalte. Nu poți să tragi tare cu libertatea când conceptualizarea ei e gratuită și nu îți aduce nici un beneficiu real. Mai clar: un om nefericit nu poate fi ”liber”; e o contradicție în termeni în sens existențial, chair dacă se poate susține în plan ideologic.
Dacă nu ești liber să alegi viața pe care o dorești, dacă nu ești liber să faci și să trăiești cum VREI, opțiunile se subscriu unui sistem de gândire electorală: alegi răul ce mai mic. Asta nu mai e libertate, e compromis. Libertatea, ca și fericirea, ca și bunăcatea sunt valori absolute. Nu poți fi fericit așa și așa, bun așa și așa, liber pe ici pe colo…
De clar obscururi din astea avem parte oricum, și fără isterie axiologică. Putem să stăm și muți.
Mult timp am spus că dintre toate păcatele orgoliul e cel mai scârbavnic și singurul nejustificat (toate celelalte, în anumite circumstanțe, se anulează – există omor în legitimă apărare, minciună în legitimă apărare etc). Orgoliul e, de fapt, unica armă malefică a minții, ea e sursa tuturor falsificărilor. Vanitosul e un narcisic patologic care falsifică în sinea lui lucrurile și le restituie lumii cu preț de relativism: ”calul lui, spre deosebire de ai alora, e carnivor”, de exemplu. Sau la el ”dorința se manifestă altfel decât la tot omul: când îi oferi prăjitura preferată începe să plângă… ”.
Ai realizat ceva minunat: ai salvat o viață? ai adus pe lume o viață? ai îngrijit de niște vieți? E minunat, e o răsplată și o binecuvântare în sine asta, nu e nevoie să faci caz și nici de felicitări n-ai nevoie. Dar asta o știu toți cei care nu sunt ratați. Orgoliul este exclusiv pretenție a minții fără acoperire în faptă, e secreție a eului-fictiv și încercare a acestuia de a compensa o realitate lipsă.
În evul mediu se falsifica la greu compasiunea, căci aceea era valoarea-monedă-universală. Tot torționarul murea de compasiune și păsare. Se falsifică justiția de când lumea. Se falsifică fericirea, să nu te râdă vecinii, se falsifică bunătatea… Mai nou se falsifică libertatea.
Sunt zone de război pe lume sau rău calamitate în care oamenii sunt ceva mai liberi să trăiască demn și după cum le dictează inima decât în occidentul în care acest cuvânt, libertate, e doar un cuvânt care vinde și vinde și ce mai vinde!
Trufia de a pretinde că ești liber când muncești ca un câine ca să pui o pâine pe masă, când ești sclavul unei corporații, trufia de a pretinde că ești liber când nu ai reușit să ai nici o legătură de suflet, trufia de a pretinde că ești liber când cea mai mare voluptate e să te îndopi cu popcorn consumând pornogragie e răul cel mai mare. Răul mai mic e să admiți ca barca în care stai se cam scufundă și că apa de sub tine cam e neagră și că n-ar fi rău să nu îți mai cauți consolare în vanitate și pretenții.
Libertatea e un dar al zeilor și nu ai nevoie de ea decât ca să fii fericit… nu e un scop în sine, e un mijloc, o unealtă, ca și gândirea.
Cultul libertății și al gândirii, atât de adecvate secolului en titre, cel pragmatic, sunt adorație a instrumentelor și mijloacelor în detrimentul țelului și fondului. Iubesc enoriașii sectei pragatico-raționaliste unealta cu care construiesc o casă mai mult decât casa în sine. Și de aceea preferă să doarmă sub cerul liber, plouați bine, strângându-și sculele la piept, ca pe icoană.
