„Lasă-mă numai să-mi fie dor de tine.” – … de-a prinselea în capcana dorurilor

Nu ne putem ascunde la nesfârșit de noi înșine. Suntem născuți din dor, cu dor și toată viața noastră se desfășoară în umbra acestei stări – fericite? Nu e de ajuns că purtăm în fiecare celulă a noastră amintirea celuilalt, ca o cicatrice uriașă care amintește la orice mișcare de trupul care s-a desprins din noi, ne însoțește – în plus – tânjirea, ca o febră, care în același timp omoară nervii dar curăță carnea…

Ca un orb sunt în faţa oglinzii,
cuvintele insuportabile
mă dor mai tare decât mizerabilul trup.
Ah, ele sunt mute în faţa cântecului,
semnul lor mă doare
cu mult mai puternic decât crucea de lemn
a oaselor de os
şi din spinarea lor.

Nichita se joacă de-a prinselea în capcana dorurilor, pe care le înșiră ca pe niște bile de argint viu pe marginile trecătoarelor clipe, și atunci te întrebi: cum se poate să fii și să nu fii în același timp într-un anumit loc? Răspunsul: pentru că în poezie se poate, nu-i așa?

Înapoierea cheii

Mi-e dor să pot
să nu-mi mai fie
dor de tine.

Tristeţea, ea,
nu este gând
ea lucru este.

Mănânc-o, dacă ai cu cine!
Durerea vieţii
e un lucru, –
nu contemplarea ei.

Mi-e dor să pot
să nu-mi mai fie
dor de tine.

Printr-un mecanism subtil, infailibil, crește, se ramifică, capătă proporții negândite și ne aduce în matca propriului suflet, ca și când ne-ar cufunda într-un abis știut dar imposibil de atins. E o mișcare de șah, în alb și negru, în zile și nopți, ești recunoscător că simți și ești uneori chiar exaltat („Oare câți au parte de o asemenea experiență? Cât de mult mă diferențiază de ceilalți…”), numai dorul poate stârni în tine furtuni neînchipuite de fericire. Atunci e creator și se lasă în mâna ta, să-l torni în cuvinte: „Dorul este un organ de cunoaştere a infinitului.”, spunea Lucian Blaga, poetul din Lancrăm, intuind proporțiile de neimaginat ale stării de lipsă a ceea ce s-a transformat din prezență în dureroasă căutare.

Aflare

Plânsul fiinţelor de a fi fiinţe
să nu mi-l dai în ochii mei.
Gingaşul trei cel umilit de patru
să nu mi-l dai din unul meu.

Lasă-mă numai să-mi fie dor de tine.
Lasă-mă în numai trădarea mea curată
şi uită-mi vina pe spinările stelelor
care mi-au plecat din ochi spre altădată.

Lasă-mă să fiu bântuit de crima
foamei de a mânca.
Inel de Saturn de logodnă la degetul
din stângă mâna ta.

Pe lângă toate stelele din cer, Nichita cel înfometat de absolut se uită prin noi cu ochi de poem.

Întotdeauna există un dar, ca un prinos al vechilor greci, de altruismul cărora se ferea întreaga lume. . Dar urmează negreșit, în orice sentiment al certitudinii, afișat orgolios – și acest „dar” devine o fantomatică nelipsită compensație, în sensul că e mereu acolo, fără să-l bănuiești măcar și întotdeauna te ia pe nepregătite – acel moment de îndoială – regina sau nebunul?

Îndrăgosteala asta lucrată-n filigran de spumă

e cu atât mai interesantă cu cât crește din absența noastră

așa cum frica devine obsesie

numai atunci când simți că dincolo

s-ar putea să fie cineva...

Numai seara te gândești că îți vei găsi, în sfârșit, liniștea. Și atunci începe, de fapt, naufragiul în singurătate și spaime nedeslușite, care te gâtuie. Și atunci îți amintești de dorul pe care n-ai fi vrut să-l simți niciodată așa cum îl cunoșteai din povești.

Cu gândurile astea, ce faci până dimineață? A câta dimineață și până când? Pentru că dorul nu știe decât fast forward…

Și poate că nimeni n-a spus-o vreodată așa de frumos precum o face poetul nostru martir,  Radu Gyr.

Aş vrea-n uitare să cobor,
şi iar mi-e dor de umbra ta…
De câte-ncerc să uit mi-e dor,
de câte n-am putut uita.

Bel Esprit