Tăcerea cuvintelor, ce paradox!

Iubirea în tăcerea cuvintelor… Așa am consumat pasiunea…

Toată iubirea noastră se află în cuvinte,

iar spațiile dintre ele sunt distanța dintre două bătăi ale inimii…

Avem o definiție frumoasă a iubirii noastre, trecutul…

”Și atunci, tăcerea și-a ridicat chipul…”

*

Atât de mult

rătăcești printre clipe pierdute.

nu o mai vezi zâmbind,

nici măcar privirea ei nu te mai caută,

pașii ei se îndepărtează de tine.

dar, te-a iubit.

nu o mai cauți, nu o mai simți.

o mie de gânduri în cap și nu

poți să înțelegi cum s-a întâmplat.

nu o mai poți suna, nu o mai poți chema.

s-a lăsat praful și tăcerea peste amintirile voastre.

nu mai știi unde e, nu o mai revezi.

simți că nu te mai crede, că te-a uitat.

și-a luat inima și a plecat și acum…

rătăcește, singură… fără tine. dar.

cândva, undeva.

te-a iubit. în absență. în lipsa ta.

a iubit fără tine. a plâns pentru tine.

a luptat… a pierdut.

și te-a uitat.

trec clipe în zadar și liniștea asta te doare.

fiecare răsărit aduce o speranță

care va apune mereu odată cu soarele la sfârșitul zilei.

mereu te va urmări sfârșitul.

sfârșitul iubirii. sfârșitul tău. al ei.

sfârșitul vostru.

*

Frânturi de suflet

nu știu de unde atâta durere…

să te trezești dimineața. înfrânt.

să nu poți să înțelegi de ce

simți că sufletul plânge iar.

să strângi neputincios în mâini.

inima făcută bucăți și să nu poți

să schimbi ceva.

e totul în zadar.

nu înțeleg de ce atâta suferință

când e totul la fel și nimic schimbat.

de ce atâta neputință de a uita

un suflet înstrăinat.

de ce speranța ne ucide, pe noi de ce ne face viața un calvar?

să plângi e greu și fără rost.

nu e nimic din ce a fost și nu va fi vreodată.

e un destin dictat din nicăieri.

ce face viața o înfruntare.

între ce iubești și ce te doare.

şapte pietricele de aruncat în apă