La ceasu-n care va veni o nouă joi
Să mă împăturești ușor
Ca pe-o scrisoare
Să-mi lași doar dreptul la o întrebare
Ce n-aș putea rosti-o pentru noi
Apoi
În loc de timbru
Un sărut
Să mă trimită fără confirmare
Acolo unde astăzi doare tare
Tot ce-am tăcut
Și tot ce ne-am durut
Să nu scrii vreo adresă de retur
La Polul Nord îngheață orice-nscris
Și iartă dacă poate am omis
Să-ți dăruiesc tot ce puteam să-ți jur
La ceasul ultim
La final de joi
Când lupii mei abandonează-n șoaptă
O lună depărtată și abstractă
Să mă desfaci ca pe-un bilet uitat
La sân
Când între noi se naște azi abisul
Și descifrează-n șoaptă tot înscrisul
Pe care
Poate
L-ai fi vrut uitat
În ziua-n care ai fugit de noi
La ceasu-n care nu mai este joi
Într-o zi am să mă duc până la capătul lumii
Am să bat tare în ușa aia care dă dincolo
Și-apoi am să fug ca un copil prins la furat de caise verzi
Râzând tare și plângând tare
Până când vreo mamă
Poate a mea sau poate doar o mamă oarecare
Are să mă ascundă într-o fotografie alb-negru
Cu mulți frați și multe surori
Și cu bunici de care să îmi fie dor de parcă ar fi ai mei
Într-o zi am să mă duc până la capătul lumii
Am să bat ușor la ușa aia mare
Și am să-i cer lui Dumnezeu un pumn de caise de culoarea ochilor tăi
*
Erai un fel de iarnă sau, poate, doar o scuză
Pentru un fel bizar de antianotimp
În care să se ningă pe pielea ta de muză
Cu cete-ntregi de îngeri cântând în contratimp,
Erai un fel albastru de cer ascuns sub pleoape
În timp ce, ca un sânge, eu îți pulsam prin vene,
Erai un fel de aer și-un fel de foarte-aproape
Dormindu-ți somnul crud, pe patul meu de pene,
Erai o desfătare pentru toți antisfinții
Goniți fără vreo scuză din Raiul meu nebun
Iar eu, privindu-ți Luna, o sfâșiam cu dinții
Și-apoi, orfan de tine, muream fără să-ți spun,
Erai un fel de Lună, sub care să apun…
