cei ce nu fac
osebire
între un joc
și alt joc – de pildă iubirea
au ridicat din umeri întrebați fiind
despre gingáșa elipsă
în jurul presupusului soare
despre durată, echinocții și noaptea polară.
s-au apucat să decupeze lent luna
cu foarfeci boante
aproximative cuțite
înfipte strâmb în inimi
niscai rufe boțite
lăsate îndelung la uscat.
să-și fi dat sufletul
spânzurând neputințe
printre culorile scurse, forme ciudate
băltesc a păcat și tu
mai cauți verdele ochi
lunecat în albastru
acoperișul de ape
și zeul jocului
săritura din doi în doi
dar nefăcând osebire
între cel tăcut și cel
fermecat.
foto tumblr.com
Citește și nu-i rost
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
