Dacă o imagine merită într-adevăr cât o mie de cuvinte rămâne să ne lămurească (și) pelicula „Words and Pictures”. Echivalarea cuvintelor și imaginilor este punctul principal al intrigii din filmul realizat de regizorul australian Fred Schepisi. Așadar, doi profesori de la un liceu onorabil supraveghează o dezbatere a elevilor despre ce este mai important: imaginea ori cuvântul scris? Profesiile artistice/liberale sunt întotdeauna folosite la Hollywood ca «stenografie psihologică». Deja sună a comedie romantică, fiindcă cei doi se îndrăgostesc pe parcursul acestui proces, deși există numeroase diferențe între ei. Povestea devine captivantă nu doar prin simplul fapt că este încă o formulă din zecile ale «războiului dintre sexe», ci și pentru că aduce în prim-plan motive precum responsabilitatea, teama, adevărul, disperarea, furia, eșecul – toate sub cupola temei de amor. Bunăoară, el este scriitor/poet, un profesor bun, cu mult farmec, care vrea să le demonstreze elevilor săi importanța cuvântului. Divorțat, la prima vedere, pare sigur pe el; are un băiat de care s-a înstrăinat. Mai grav este că are probleme cu alcoolul și e cam iresponsabil. Profesorul de engleză al lui Clive Owen – Jack Marcus – este un scriitor publicat, ceea ce îl face automat un beat arogant. Este insistent, nepoliticos, răutăcios, un bătăuș, un potențial șantajist și un plagiator. Când merge în fața Consiliului Școlii, pentru a-și apăra slujba sa după numeroase incidente (în stare de ebrietate), se izbește de adversarul său de dezbatere, domnișoara Dina Delsanto (Juliette Binoche). Domnișoara Delsanto fusese transferată de la o altă școală. Ea este o pictoriță de succes, pare o femeie rece, dar ascunde un suflet mare și e hipersensibilă. În fapt, ea pune o barieră între ea și ceilalți din pricina unei boli necruțătoare, artrita reumatoidă. Artista cere în mod constant perfecțiunea, fără a se obosi să explice cum o pot obține elevii ei. Este chinuită din punct de vedere artistic, așa cum sunt toți pictorii de film, dar cel puțin are o scuză valabilă (artrita reumatoidă, care i-a răpit o mare parte din capacitatea de a picta). Imediat, Marcus o contrabalansează prin antagonism, iar împrospătarea demiterii inițiale a domnișoarei Dina Delsanto face loc vechiului clișeu de a ne îndrăgosti de personajul ticălos bețiv, pe care ar trebui să-l iubim implicit. Este ideea lui Marcus să declare „război” orelor de Artă ale Dinei Delsanto, pentru că ea preferă picturile în detrimentul literaturii. Rezultatul e o benefică competiție între elevi, care ajung să se implice alături de cei doi profesori în desemnarea modalității de exprimare prin artă, care să transpună cel mai bine mesajul și trăirile artistului. Dar este oare vorba de o alegere sau de cuvinte și imagini care se completează reciproc?
În schimb, o subintrigă inutilă cu privire la hărțuirea sexuală a adolescenților face o paralelă neintenționată între hărțuirea tulburătoare și relația dintre Marcus și domnișoara Delsanto. «Elevul-vedetă» al lui Marcus, Swint (Adam DiMarco), își petrece fiecare clipă de veghe încercând să se conecteze cu «elevul-vedetă» al domnișoarei Delsanto, Emily (Valerie Tian). Există, însă, un element al acestui film care funcționează foarte bine. Alcoolismul lui Marcus are un efect major asupra relației sale cu fiul său. Conversațiile lor vor fi bine înțelese, mai ales pentru oricine a trăit vreodată cu un alcoolic. Exasperarea de pe chipul fiului lui Marcus pare verosimilă. Atât Jack, cât și Dina vor ajunge la anumite decizii, dictate de conștiință, pasiune pentru artă, iubire – alegeri care merită urmărite cu atenție, deoarece în spatele lor se regăsește lupta cu dependența de alcool sau cu un stil de trai epuizant. Deși are aparența unei comedii romantice, filmul ajunge să trateze probleme complexe. Deloc de ignorat este și acel plan secundar, căci filmul face referire și la problemele generației actuale de tineri, acaparați de gadgeturi, imagini și modalități de comunicare (diversele platforme de socializare online). De aceea, un duel cu arme din Literatură și Pictură ar putea fi cu atât mai interesant de urmărit.
Practic, «războiul» dintre cuvânt și imagine reflectă lupta pe care cei doi o duc eu sine, o bătălie împotriva propriilor demoni. Distribuția reprezintă punctul forte al peliculei: Clive Owen a avut un farmec ticălos, iar Juliette Binoche a oferit din romantismul convingător pe care îl știm bine din „The English Patient” plus farmecul interpretării unei eroine cu handicap fizic. Din păcate, scenariul semnat de Gerald Di Pego se rezumă la niște dialoguri caustice, împănate cu citate din autori celebri, care vor să devină dueluri verbale, personaje unidimensionale și o suită de clișee. Și regia lui Schepisi este complet lipsită de stilul său obișnuit („I.Q” sau „The Eye of the Storm” ). Uneori, camera lui Schepisi pare dezinteresată de acești oameni; avem parte de multe imagini cu Binoche pictând cu un mop, Owen bând dintr-un pahar de lichior plin cu var sau secvențe statice cu elevii cu care profesorul interacționează atipic (ton strigat). Chiar și „bătălia” culminantă pare de o blândețe maximă, ceea ce este potrivit pentru discursul care o însoțește. Cu toate micile scăpări, totuși, Fred Schepisi este un general care ordonează actorii pentru a aduce profunzimea emoțională aproape oricărui tip de scenariu. Distribuția face ca, în final, să ne amintim de romantismul din comediile epocii de aur (anii 1930) de la Hollywood, mai ales scena cu protagoniștii în pat, cu cearșafurile trase până la gât, sugerând cât de grozav a fost totul.
Regia: Fred Schepisi
Scenariul: Gerald Di Pego
Imaginea: Ian Baker
Montajul: Peter Honess
Muzica: Paul Grabowsky
Distribuția:
Clive Owen – Jack Marcus
Juliette Binoche – Dina Delsanto
Keegan Connor Tracy – Ellen
Bruce Davison – Walt
Amy Brenneman – Elspeth
Adam DiMarco – Swint
Durata: 111 min.
Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.
