Orice profesor are un elev favorit, iar eu eram favorita doamnei O. de matematică.
– Să faceți exercițiile din carte! Luni vă dau extemporal!
Ne-am ridicat cu toții la ieșirea ei triumfală, cu catalogul la subraț, biruitoare pe câmpul cu soldații răniți ai armatei dușmane. Dar eu nu mă simțeam nici rănită, nici în armata adversă. Mie îmi plăceau orele ei.
Recreațiile erau însă reala atracție, de când venise Ivan de la Iași. În câteva săptămâni, ajunsese șeful băieților. Ciolănos, cu mărul lui Adam proeminent și maxilarul colțuros, se pricepea să-mpartă pumni în hârjoana cu ei și era ager la miuțele ce se încingeau pe hol. Maică-sa îl tunsese scurt de tot, cu breton, și acum avea un cap mare și țuguiat, care-l făcea caraghios. Dar nimeni n-ar fi îndrăznit să râdă de el. Impunea respect, pentru că avea uitătura severă și nu zâmbea.
Odată m-a ales să-i fiu nevastă, în timp ce cântam cu toții : „Țăranul e pe câmp, ura drăguța mea! Țăranul e pe câmp!”. Cântam și eu cât mă ținea gura, ca și cum sunetul scos mi-ar fi putut amorți tremurul, când mă trăgea după el și mă plimba în cerc. Cuvintele ieșeau automat – „ura, drăguța mea!” –, dar nu mă mai gândeam la mine cu cuvinte, ci cu imagini, uniforma era rochia de mireasă și creierul zămislea margarete, care ieșeau din el și se împleteau într-o cununiță pe cap. Și mie-mi plăcea de el, dar nu știam cum să i-o arăt, căci jocul acela nu începea cu țăranca, ca să-l pot alege și eu pe el de bărbat. Începea cu țăranul, care era pe câmp și care trebuia neapărat să-și aleagă o nevastă. Ce mă necăjea era că s-ar fi putut ca el să mă fi ales întâmplător, numai ca jocul să continue, adică țăranca să-și aleagă copilul, copilul să-și aleagă pisica, pisica, șoarecele, șoarecele, o brânză și brânza, un butoi.
Așa că recreațiile erau totul. Speram să mai jucăm din nou jocul cu țăranul, să văd dacă mă ia tot pe mine de nevastă, însă băieții erau prinși ba cu bătutul mingii, ba cu competițiile dintre ei.
Acasă mergeam pe același drum cu Ivan și cu Laurențiu. Străbăteam un maidan cu mărăcini, un rest din Bărăganul pe care se lărgea Bucureștiul. Locul se chema „La Barăci”, din pricina unor improvizații insalubre care miroseau a pipi. Singură pe drum m-aș fi temut, pentru că auzisem că acolo dormeau țărani aduși din satele de lângă București, ca să lucreze pe șantier și că se-mbătau la birtul de la Barieră și-apoi intrau în barăci. Nu voiam să mai dau iar nas cu vreunul, zărisem odată cum arăta o păsărică de bărbat, care se mișca iute, în timp ce alergam de rupeam pământul, cu capul înainte și ghiozdanu-n spate, spre bulevardul unde se sfârșea maidanul. De-acolo începeau, liniștitor, claxoanele mașinilor și forfota de pe trotuare.
În plus de toate, Ivan avea și niște cutiuțe de chibrituri goale, cu care prindea bondarii care aterizau lin pe tufele de gălbenele. Asculta cum zbârnâie cutiuța, după ce-o ținuse peste insectă și-o închisese iute, capturând-o. Pac! Oare ce putea fi acel sunet care se auzea dinăuntru? Un plânset? Un protest al bondarului, ori ce?
– Trebi sî fii diștăpt, ne spusese Ivan, sî știi întăi și-ntăi sî-l cunoști cî-i bondar șî nu-i albină. Bondaru ari fundu rotujît, albina-l ari ascuțît șî dacă nu iești atent ti-nțapă!
– Hăhă, te vaccinează, râdea Laurențiu. Și n-avea nimeni chef de vaccinul albinelor, ne ajungea spaima cu casoletele metalice, pe care le căra sora medicală de la cabinet. Era clar pentru toți – de albine trebuie să te ferești, iar bondarii sunt inofensivi.
Deosebirea dintre albină și bondar a fost explicația care m-a fermecat. Dar Laurențiu a plusat, trăgând cu coada ochiului spre mine:
– Auzi, măi, Ivane, tu zici de albină? Da’ poa’ să fie și-o viespe!
Apoi m-a privit fix:
– Ruță, hăhă, tu ai așa un nas lucios, hăhă, că pot să mă oglindesc în el dacă vreau!
Am pornit împotriva lui Laurențiu bătălia cu ghiozdane, până când am obosit și am plecat râzând. Ivan a mai rămas pe-o piatră, să se joace singur cu bondarii. Avea ață, o lega de piciorul bondarului care-o lua în sus. Avea și papiotă, să-i ajungă ața pentru cât mai mulți.
Am ajuns acasă lac de transpirație, am dezbrăcat rapid uniforma de școală, și, rămasă în chiloți, m-am trântit dintr-un salt pe pat, cu ochii spre fereastră, visând că Ivan plutește pe cer, tras de milioane de bondari pe care îi ține cu ațele de piciorușe, și că îmi face cu mâna.
***
Luni. Alerg prin fața blocului lui Laurențiu. Ghiozdanul mi se zbate pe spate. Am emoții c-o s-ajung prea târziu dacă ocolesc maidanul. Laurențiu trebuie să fi plecat demult. Nu-l văd. N-am cum să nu ocolesc maidanul. Mai sunt 10 minute până sună de intrarea în clasă.
Când dau colțul, surpriză: Ivan! Stă pe piatră și m-așteaptă. Mergem acum amândoi, grăbiți.
O luăm peste maidan. Cu el nu-mi mai e frică.
– N-am făcut niciun iexărcițiu pintru ixtemporal!
Sunt buimacă de când mi-a ieșit în drum pe neașteptate. Mă simt iar ca acolo, pe hol, cu el trăgându-mă de mână, în mijlocul copiilor care bat din palme și cântă. Extemporalul nu mai contează.
– Mă mut cu tini-n bancă sî mă uit oleacă, sî mă ieu după tini dacî n-oi bunghi. Îi voie?
Bineînțeles! Aveam să stăm amândoi în bancă, să fim prieteni. Pașii sunt ușori, nu mai simt ghiozdanul, suntem trași de bondari nevăzuți, s-ajungem la timp.
– Cărțile și caietele-n bancă!, aud vocea profesoarei. Țin foaia răsucită spre el, ca să-i fie ușor să copieze. Încerc să mă concentrez asupra matematicii, să nu mă mai gândesc că mă alesese nevastă. Terminăm, merg surâzătoare și predau foaia. Doamna O. îmi zâmbește matern. Ivan mai stă puțin, apoi predă și el foaia.
Peste o săptămână, doamna O. aduce extemporalele corectate. La ultima problemă, raționamentul fusese corect, numai că pusesem virgula cu o cifră mai la dreapta, și mi-a dat 19,4, în loc de 1,94. Așa că primesc 10 minus. Mintea mea zboară hai-hui, privesc absentă prin fereastră. Afară e însorit, duminică e ziua mea, i-am invitat pe amândoi, aștept să se termine cu înmânarea extemporalelor, să facem geometrie.
Doamna O. e pe cale să-nceapă lecția despre isoscel. Numai că Ivan se ridică brusc. Merge hotărât spre catedră. Văd că duce extemporalul lui. Are încă o foaie în cealaltă mână. Nu aud ce șoptește acolo. Bag de seamă că extemporalul meu nu mai e pe bancă. Doamna O. notează ceva și mă cheamă la catedră. Văd că pe extemporalul lui Ivan scrie 9. Mai văd că al meu e acolo, iar profesoara tăiase zecele minus și îmi pusese 9.
– Ruță, mea culpa, aveți amândoi aceeași eroare, iar lui i-am dat nouă. Ivan a observat că, pentru aceeași greșeală, ție îți dădusem zece minus, așa că ți-am pus și ție tot nouă, cum este și drept.
Mă-ntorc în bancă. Capul enorm țuguiat se așază din nou lângă mine. Ora de geometrie cu isoscelul e gata. Se-nființează Laurențiu. Întreabă la cât e invitația pentru duminică, îi spun.
Pe jos, o cutiuță goală de chibrituri întredeschisă. Dintr-un salt, sar în cutiuță. Prind cu mâinile marginea de sus, în timp ce picioarele împing, cu ultimele sforțări, pentru ca sertărașul ei să alunece înăuntru, și pac!, reușesc să mă-nchid în ea pentru o vreme.
Textul face parte din volumul ”Trompa lui Eustachio”, publicată la editura Casa De Pariuri Literare în Noiembrie, 2021
De aceeași autoare:
Pe ADRIANA o găsiți și AICI.
