Iulia-Maria Ciherean: Șezătoarea – un obicei cu roluri multiple
Iulia-Maria Ciherean s-a născut în luna martie a anului 1996. Este absolventă a Colegiului Național „Decebal” din Deva (județul Hunedoara), urmând cursurile universitare (filologie, secția română-franceză, promoția 2015-2018 și masteratul de Studii literare românești, promoția 2018-2020) ale Facultății de Litere, din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca. Fiind pasionată de domeniul etnologiei, Iulia a făcut o cercetare în privința obiceiurilor poporului român legate de șezătoare, contribuind prin intermediul prezentului studiu, la conservarea unui obicei vechi, însă întâlnit din ce în ce mai rar în zilele noastre. (Miruna-Maria Miron, editor)
Profesorul clujean Nicolae Bot oferă o definiție complexă a șezătorii: ,,Șezătoarea este o adunare restrânsă, din serile lungi de toamnă și iarnă, la care participă, în funcție de natura sa, fete, femei, bărbați și feciori, aceștia din urmă umblând în grup – de cele mai multe ori – de la o șezătoare la alta, și având roluri precise în cadrul obiceiului.”[1]
Dumitru Cristian Amzăr se ocupă în ampla sa lucrare de acest obicei folcloric românesc, oferind mai multe definiții, astfel că: ,,«Șezătoare» înseamnă adunare, în vreme de iarnă, în casa, curtea ori poarta unei «gazde», sau la o răscruce de drumuri – a femeilor și a fetelor din sat, cu scopul de a lucra împreună, fiecare pentru sine, într-o atmosferă de «petrecere», la care, într-o minunată comunitate sufletească, contribuie fiecare cu: glume, basme, vești «auzite de la lume», cântece, jocuri etc.”[2] Același autor așază șezătoarea alături de nuntă și înmormântare în rândul obiceiurilor foarte importante. ,,Între datinile sătești, șezătoarea se înfățișează ca cea mai complexă: datorită faptului că structura ei este o îmbinare a celor două elemente constitutive ale vieții sociale în genere: economicul și spiritualul. […] Structura șezătorii ascultă de legi cu mult mai elastice.”[3] Totodată, șezătoarea este o manifestare socială, unitară, a cărei activitate constă în formarea unui ,,cerc simpatetic”[4], adică a unei unități sociale, bazat pe apropierea sufletească dintre locuitorii unei regiuni mai în vecinătate sau la o depărtare mai mare.
Șezătorile pot fi și chiar sunt de cele mai multe ori niște adevărate locuri de întâlnire între membrii comunității, unde se învață diferite lucruri utile mai ales celor tineri. Șezătoarea era ,,o veritabilă școală pentru fete – pentru că aici se discutau și subiecte delicate, pe care mamele nu le discutau cu fiicele lor.”[5] Mai mult, șezătoarea e o ,,adevărată școală a vieții, școală a satului.”[6] Șezătorile sunt mult mai prielnice decât chiar școlile de stat, deoarece aici se învățau lucrurile într-o atmosferă caldă, plăcută, relaxantă, nu ca la ,,școala satului, unde se învață de nevoie și frică.”[7]
Simona Ioana Bala, în studiul său științific bazat de importanța și pe rolul femeilor în societatea românească folclorică exemplifică, desigur, șezătoarea, care cuprinde ca personaj principal partea feminină: ,,Șezătoarea dezvăluie cele mai multe date privitoare la ceata feminină, iar repertoriul general al cântecelor de șezătoare sunt evidențiate atât prin cântecele specifice, cât și prin atmosfera spirituală feminină.”[8] De asemenea, autoarea trasează încă două coordonate importante în conturarea unei imagini de ansamblu asupra acestui obicei. Pe lângă rolul de a aduna laolaltă comunitatea, de a educa societatea, de a socializa unii cu ceilalți, de a lucra împreună, șezătoarea: ,,Era o modalitate de transmitere și păstrare în cerc feminin a unor date privitoare la plante, la mijloacele de protecție și vindecare și o modalitate de pregătire a fetelor în vederea rolului tradițional de agenți ai ceremonialului înmormântării […].”[9]
În plus, șezătoarea mai avea un rol important în comunitatea folclorică, acela al asigurării unei posibile legături între sexe, deoarece prin intermediul organizării de șezători la care participau tinere și feciori, aceștia se puteau întâlni, se puteau cunoaște, iar în cele din urmă, se puteau chiar căsători: ,,Șezătoarea, centru al grupului feminin, era, totodată, punct de interferență a celor două cete, favorizând apropierea dintre cele două sexe (unele cântece îi îndemnau pe tineri să-și învingă reținerile, iar altele, alăturându-se farmecelor, erau menite să determine venirea feciorilor la șezătoare) și încercându-se chiar repartizarea partenerilor pe cupluri.”[10] Astfel, acest loc de întâlnire era ocazia perfectă ca tinerii băieți să-și cunoască viitoarea nevastă, să o curteze chiar. Tinerii își alegeau fetele din șezătoare după propriile lor criterii, în special fiind ghidați de hărnicia fetelor, de priceperea lor la muncile agricole, dar și după frumusețe și cumințenia acestora. Fetele care nu erau harnice și nu erau ascultătoare, erau ocolite de băieți, fiind considerate nepotrivite pentru a putea forma o familie, pentru a ține o gospodărie împreună. Erau privite și chiar ,,hulite doar pe alături.”[11]
Având în vedere că am adus în discuție educarea fetelor, aceasta se făcea pe mai multe etape, desigur. Deprinderea torsului și țesutului a fost prima etapă foarte importantă pentru tinerele fete, pentru ca acestea ușor-ușor să devină femei, capabile să țină o familie unită și să îngrijească o întreagă gospodărie. Deprinderea muncilor casnice pentru fete era graduală, desfășurându-se în interiorul gospodăriei, ,,neavând un caracter ritualizat.”[12] Șezătoarea era și o primă formă de integrare în comunitate a tinerilor, fiind urmată de alte etape esențiale care ,,marcau transformările suferite de fete atât în plan existențial, cât și gnoseologic, urmând transformarea lor din subiecte pasive în subiecte active, având roluri clare în obiceiuri consacrate lor […], și, totodată, în învățarea riturilor comunității, pentru ca acestea să poată fi transmise generației următoare.”[13]
După cele câteva definiții și exemplificări despre acest obicei cunoscut în mare parte după denumirea de ,,șezătoare”, Dumitru Cristian Amzăr, din informațiile culese și selectate din întreaga țară amintește și de alte variante de nume sub care este cunoscută această datină. Astfel, ,,La Drăguș (Făgăraș) i se spune «șezătoare» și se pare că în tot Ardealul se numește la fel.”[14] De asemenea, și în Suceava (în satul Giulești), în Moldova (Tătăruși) și Ialomița, tot sub denumirea de «șezătoare» găsim acest obicei. În schimb, în satul Runcu din Gorj, acestei datini i se spune ,,furcă”, iar într-un alt sat din județul Argeș (în Cerșani) și chiar în tot județul, acest obicei se numește ,,furcărie.” [15] Totodată, sunt și alte denumiri, precum: ,,torcărie, șestoare sau habă.”[16] „Șezătoarea” se mai numește și în Sălaj acest obicei, dar și ,,hăbdiște” și ,,habă.”[17]
Indiferent de varietatea de nume, de forme pe care le înregistrează acest obicei, el rămâne un fenomen de viață socială în principal, unde se muncește, se petrece și se discută împreună. E o adunare colectivă, unde, după cum s-ar zice, se îmbină utilul cu plăcutul. ,,Șezătoarea purcede, așadar, ca o formă naturală, din însăși esența vieții sociale.”[18]
În prezent, cele două mari cauze ale dispariției șezătorii sunt depopularea satelor și dispariția muncii femeilor cu fire (torsul fuiorului, câlții de cânepă, torsul lânii). ,,În zilele noastre însă, nu mai este profitabil ca îmbrăcămintea să fie produsă acasă, în gospodărie, ca o activitate domestică, costul muncii și timpul neplătit este prea mare.”[19]
Note:
[1] Nicolae Bot, Studii de etnologie, publicat în ,,Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei”, 1965-1967, reeditat în volumul Studii de etnologie, volum îngrijit de Ioana Bot și Ileana Benga, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2008, p. 7.
[2] Dumitru Cristian Amzăr, Sociologia șezătorii, publicat în ,,Arhiva pentru Știința și Reforma Socială”, Anul IX, nr. 4 (1931), reeditat în volumul Studii etno-sociologice, ediție îngrijită de Dora Mezdrea și Dinu D. Amzăr, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2013, p. 93.
[3] Ibidem, p. 101.
[4] Ibidem.
[5] Simona Ioana Bala, Universul feminin în cultura și spiritualitatea tradițională a poporului român. Țara Crișurilor, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, Editura Muzeului Țării Crișurilor, 2011, p. 69.
[6] Dumitru Cristian Amzăr, Op.cit., pp. 27-28.
[7] Ibidem, p. 28.
[8] Simona Ioana Bala, Op.cit., p. 69.
[9] Ibidem, p. 73.
[10] Ibidem.
[11] Ibidem, p. 74.
[12] Ibidem.
[13] Ibidem.
[14] Dumitru Cristian Amzăr, Op.cit., pp. 93-94.
[15] Ibidem.
[16] Ion Ghinoiu (coord. gen.), Sărbători și obiceiuri , Vol. III , Transilvania, București, Editura Enciclopedică, 2003, p. 343.
[17] Camilia Burghele, Satele sălăjene și poveștile lor, Vol. II, Ritual, ceremonial, sărbătoresc: Bucurie și tristețe în satul sălăjean tradițional, Zalău, București, Editura Caiete Silvane, Editura Etnologică, colecția Ethnos, 2015, p. 176.
[18] Dumitru Cristian Amzăr, Op.cit., p. 96.
[19] Gail Kligman, Nunta mortului. Ritual, poetică și cultură populară în Transilvania, Iași, Editura Polirom, 2005, p. 43.
citește și Doamne, apără poporul român – Nichita Stănescu
M-am născut în Cluj-Napoca, județul Cluj, la data de 22 ianuarie 1995. Am absolvit Liceul de Coregrafie și Artă Dramatică „Octavian Stroia” (secția artă dramatică, promoția 2010-2014), Facultatea de Istorie și Filosofie (secția Filosofie, nivel licență) în cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca (promoția 2015-2018) și cursurile masterale ale Facultății de Litere, în cadrul aceleiași universități (masteratul de Studii Literare Românești, promoția 2018-2020). Am publicat poezii în revistele „Literatura de Azi”, „Cenaclul de la Păltiniș”, „eCreator” și „EgoPHobia”, fiind membră a Cercului Literar de la Cluj, începând cu iarna anului 2017 până în vara anului 2018 și membră a Cenaclului Literar Studențesc „Vox Napocensis” începând cu luna decembrie a anului 2019 până în luna mai a anului 2020. De asemenea, am publicat texte de proză scurtă în revista on-line „Catchy”. În anul 2021 am publicat un grupaj de poezii în antologia bilingvă (româno-suedeză) a editurii Bifrost „Echivalențe”.