Iubito,
miroase a primăvară, miroase a noi.
Bate vântul.
Nu l-am mai auzit cântând de când eram tineri,
Iubito, ți-au ieșit trandafiri prin sprâncene,
simt cum răsuflă pădurea când dormi pe umărul meu.
Mai ții minte prima îmbrățișare?
O luptă pe viață și pe moarte cu cerbii care dădeau târcoale,
Mi-s brațele pline cu amintiri…
le duc în spatele casei la porci și la vite,
Mi-s degetele grele de necazuri cuibărite sub streașină!
Adu scara, iubito! Ad-o iute!
E vremea să le dăm jos, să ardem rămășițele iernii din grădină, să spălăm ferestrele,
Să intre soarele-n noi,
Să ne ia de mână, să ne învețe iar să zburăm
așa cum făceam când eram de vârsta noastră cea adevărată,
Cel mult douăzeci,
Cel mult treizeci,
Cel mult o veșnicie,
Iubito, adu iute scara!
S-a lăsat seara!
Soarele s-a pribegit,
Scara-i scundă,
Streașina semeață,
Fereastrea se strâmtează,
Muntele din față
a crescut cu un deal, cu un pisc, cu o melancolie,
Iubito,
Cum mai înmiresmau sprâncenele tale,
când mă luptam cu cerbii,
pentru o privire de la tine!
Citiți și Viața nu se uită cum tragem de ea, de același autor.
Sursă foto: tumblr.com