Nu, timpul nu se întoarce. Știm dar nu acceptăm, așa cum învățăm că murim dar nu suntem de acord. Sentința ni se pare că nu ne privește chiar dacă îi include pe toți ceilalți. Refuzul morții s-ar putea să fie izvorul egoismului. Sau?
Nu eram acolo, pe peronul acela mirosind a motorină de proastă calitate ca să filosofez, ci ca să mă urc pe scara unui vagon. Scara metalică era un fel de bisturiu mai mare, dar la fel de fără milă. Îmi rupea viața așa cum tai bucăți de carne să le arunci felinelor în cușca în care își petrec viața, să ne zgâim noi la ele.
Divagam ca să nu simt ce respirația înțelegea. Lacrimile care se uscau pe la colțurile ochilor mă trăgeau de mânecă. Mă despărțeam. Undeva în adânc, știam că pentru totdeauna. Plecam la armată, ea pleca în străinătate să se căsătorească cu altul. Caz clasic al unei lumi gri, nici calde, nici reci. Sărăcia sculpta în vise așa cum chinezii – sau rușii? – fac monumente din gheață, iarna.
Gara de Nord rămăsese în urmă. Plec de lângă ușa vagonului prin care vântul iernii năvălea tot mai tare, tot mai înghețat. Mă strecor în aerul lânced al compartimentului. Trupurile vecinilor nu apucaseră să își facă din sudoare a doua haină care să le țină de cald. Era un drum lung, până la capătul celălalt al țării. Armata. Coșmarul oricărui tânăr care știe că nimic și nimeni nu va mai avea aceași înfățișare când se va întoarce de acolo. Dacă ceva învățasem de la tata este că războiul nu se povestește. Îl pui în paranteze și trăiești ca și cum clipa dinaintea și de după el ar fi urmat firesc una după alta. Altfel ești pierdut, nu mai poți să fii, să redevii nicodată om normal.
Închid ochii, îi deschid cu chipul ei lângă mine, de fapt nu o văd. O strâng la piept. Am fața în părul ei mirosind a lavandă și sper să nu trebuiască să-i dau drumul prea repede. Dar ea mă împinge cât poate de tare cu palmele ei subțiri și slabe. Își apasă buzele de ale mele. În jur lume, loviturile vagoanelor care își bat tampoanele unele de altele atunci când garnitura se oprește la peron. Viața nu se uită la noi, nu se uită cum tragem de ea să încetinim mișcarea universului. Măcar acele ceasornicelor, atârnate enervant de peste tot, să se oprească naibii câteva clipe. Ne sărutăm apăsat până când sărutul obosește, până când devenim destul de maturi să acceptăm cine suntem și nu am vrea să fim.
Ea – ele, femeile, sunt întotdeauna mai mature ca noi – se desprinde prima. Mi se ghemuiește repede la piept, să nu cum va să mă piardă – șoptind așa cu obida întregii ei tristeți „Gil, Gilul meu!”. Atunci mi-au dat lacrimile așa cum sare vinul dintr-un pahar lovit de perete la chef. Nu mai îmi spusese nimeni așa numele, de când eram mic. Mama mă ținea în brațe legănându-mă, să adorm, îngâna un cântec și cănd credea că dorm îmi șoptea „Băiatul meu, Gilul meu drag”, iar eu oftam mulțumit că mi-am putut ține somnul, să aud ce vroiam mai mult și mai mult pe lumea asta să aud. Nu trebuia să știe că nu dorm, poate nu mai îmi spunea și a doua zi la fel. Abia, acum, când timpul își lipise clipele peste ani și decenii cu cleiul amintirii, îmi țineam lacrimile sufletului pe care mama mi-l umplea cu vocea ei. Pe atunci aș fi avut voie să plâng. Abia urma să merg la școală.
Acum… ei, acum țineam în brațe iubita cu care trăisem cele mai îngrăznețe și dezlănțuite întâmplări ale vieții mele de bărbat, cu care pășisem pe frânghia aceea nesigură a extazului fără plasă, acolo unde, la fiecare pas aiurea, dacă îți pierzi echilibrul cazi în adâncurile păcatului fără speranță să mai ajungi vreodată la suprafață. Da, strângeam în brațe trupul care îmi dăduse tot, ființa în care mi se pitulase sufletul. Femeia care îmi sorbise din ochi fiecare gest, clipă, privire câtă vreme fusesem împreună, îmi luase tot luni de zile, ca să îmi aranjeze visele ca niște flori în fereastră. Să se bucure de lumină și să înveselească privirea trecătorilor la cât de frumoase sunt. Femeia mă ținuse pe palmele frumuseții ei, mă plămădise din nou și acum pleca spunându-mi … de fapt oftând, ceva ce credeam că uitasem. Iubirea ei se curățase de orice păcat, frânghia pe care pășisem dispăruse de sub picioare. Nu cădeam. „Gil, Gilul ei” o ținea de mână și zbura cu ea peste garnitura de tren, peste blocurile care înconjurau gara ca niște paznici uitați la post, peste norii care ascundau stelele unui cer despre care nu aveam habar că ar putea să fie așa de grozav.
Trenul a frânat brusc la un semnal schimbat prea iute. Pasagerii s-au clătinat destul de tare – oare și ei visau sau numai moțăiau ? M-am trezit. Viața aștepta dincolo de zidurile mohorâte ale gării mici. De acolo până la unitatea militară trebuia numai să traversez șoseaua. Începeam altă viață, din cea veche nu mai rămâneau decât amintirile și acel „Gil, Gil al meu” pe care am să-l țin agățat de pereții inimii ca să știu că toți ne naștem din iubire și pierim numai atunci când nu mai avem curajul să ne amintim de ea.
(fragment din „Vremea ploilor din soare”, manuscris regăsit)
Citiți și Vacanță în Maldives, de același autor.
Dan Stoica s-a născut la București, la 8 decembrie 1952. A absolvit I.A.T.C – secția regie de film și televiziune – în 1975; Marketing-Management – WIFI – Wien – 1995. Într-o perioadă în care iubirea are mai mult o valoare materială decât sentimentală, iar declarațiile de dragoste sunt făcute în grabă, regizorul si scriitorul Dan Stoica propune un melanj liric si plastic dedicat celor care au iubit, iubesc sau vor iubi.“Am vrut să arăt cât de importantă e dragostea pentru noi. Putem fi noi înșine doar atunci când iubim. Fără această stare de grație care se numește iubire e foarte greu să spui că ai trăit cu adevărat”, a explicat Dan Stoica.
Comments: no replies