Cuvintele „Te iubesc”, rostite în momente de apreciere reală, de uimire sau de afecțiune, pornesc din ceva perfect, pur din noi înșine – capacitatea de a ne deschide și a spune „da” fără rezerve. Asemenea momente de deschidere totală a inimii ne aduc aproape de perfecțiunea naturală, atât cât putem ajunge în această viață.
Alături de adevărul perfecțiunii iubirii, stă un alt adevăr, unul mai dificil – existența unei relații deteriorate. Într-o clipă ești conectat cu iubirea din inima ta, te simți deschis, afectuos și legat de ea, iar în clipa următoare, până să te dezmeticești, tu și iubitul/iubita tău/ta ați rămas încleștați într-un conflict sau neînțelegere care vă face să vă închideți în voi sau să vă comportați ca și cum ați fi lipsiți de sentimente.
Deși iubirea se naște mereu nouă, cei mai mulți dintre noi se simt lipsiți de ea, ca și cum ar muri de foame într-o țară a belșugului. Și în timp ce iubirea poate oferi o bucurie imensă, viața sentimentală aduce deseori cele mai tragice suferințe.
Enigma din spatele neînțelegerii are la bază limbajul diferit de iubire pe care îl au partenerii, iar rigiditatea de a nu schimba nimic, pentru că fiecare în ochii lui este perfect, nu poate duce decât la dezbinare.
A mea
Cum treci acum şi apa e-n ruine,
şi-ţi este bine şi îmi este bine,
aş vrea să-ţi spun, iubito, că în tine
e vie vrerea ambelor destine.
Te voi iubi cu milă şi mirare
cu întrebare şi cu disperare,
cu gelozie şi cu larmă mare,
c-un fel de fărdelege care doare.
Şi jur pe tine şi pe apa toată
care ne ţine barca înclinată
că vei rămâne – dincolo de număr
şi dincolo de forme, măşti şi vorbe –
a mea, de-a pururi, ca un braţ în umăr.
Citiți și Două rotații
