Aș vrea să am niște puteri extraordinare. Ca super eroii din filmele de la care, atunci când ieși din sală, simți că ești transformat. Aproape convins că, în lumea asta, imposibilul e o glumă, că poți muta munții din loc, că eșecul este doar o piedică care te oprește un pic pentru a-ți lega mai bine șireturile de la pantofii magici care te duc prin galaxii în pași de dans.
Vreau să am super puteri. Să distrug distanța care mă ține departe de tine. Să deapăn toți kilometrii într-un ghem. Să tricotez apoi din el o plasă în care să-mi prind neputințele. Să le înec într-un ocean fără fund, acolo să se preschimbe-n scoici pe care valurile să le aducă la mal. Fete cu părul în vânt să le culeagă din nisip, să-și facă din ele colier pe care să-l poarte ca pe un talisman. Am nevoie de super puteri ca să pot face lucruri simple. O îmbrățișare, acum, în clipa asta. De ce e atât de greu? Vreau să mă uit la tine și să-ți zic a nu-știu-câta-oară cât de frumos ești. Cu totul, om și bărbat. Vreau să te aud râzând. Nu știu dacă ți-am spus vreodată că-mi place cum râzi. Nu ți-am spus o grămadă de lucruri.

Un kilometru are o mie de metri, un metru are o sută de centimetri, un centimetru are zece milimetri. Unități de măsuri pe care le înveți de la școală. Matematică. Dar niciun profesor nu ți-a spus că uneori distanțele astea o să te doară. Literatură.
Am nevoie de kilometrul zero. 
Mă enervează super eroii.
O să iau trenul.

***

De câte ori simt că o iau razna, că s-a strâns în mine prea multă supărare, durere, neputință și dor, fug desculță pe dealul din fața mea. Mă opresc în mijlocul pădurii și încep să urlu din toți rărunchii. Jivinele se ascund, speriate de țipătul meu. Ele știu că în mine zace o bestie camuflată în chip de înger.

Mă tăvălesc prin țărână, mușc din ea, lovesc crengile cu palmele, mă zgârii cu ele până la sânge, mă dau cu capul de toți copacii. Când mă potolesc revin în oraș, printre animalele citadine. Mai senină, împăcată, liniștită. Zen. Mai ipocrită.

Aseară am avut de țipat câte ceva. Afară ploua. Nu mă deranja. Am ieșit, ca de obicei, desculță spre deal. Pădurea nu mai era. A dispărut. „Ce să fac cu țipătul din mine?”, m-am întrebat. Aș fi putut să-l înghit. Mi-a stat în gât. Am încercat să-l arunc în groapa de gunoi de la marginea orașului, să-l scufund în Olt, că tot curge prin orașul meu. Nu am putut. Țipătul din mine avea nevoie de o pădure. Mă sufoca. Așa că am pornit la drum, să-mi caut pădurea. Desculță am străbătut orașe, văi, am urcat dealuri, am mers pe șosele asfaltate, pe poteci pietruite. Nu am găsit nicăieri niciun copac, nicio nenorocită de pădure. Supărată, m-am așezat pe un șanț, și-am început să plâng. Am crezut că, poate, lacrimile îmi vor îneca urletul.

De aiurea a apărut o ființă ciudată. Un bărbat de pe o altă planetă. Nu trebuia să-i zic de ce plâng. Știa. M-a luat de mână și m-a dus în cea mai frumoasă pădure pe care am văzut-o vreodată. „Acum poți urla”, mi-a spus. Cu picioarele rănite de drum, am alergat spre inima pădurii, m-am aruncat în genunchi, mi-am ridicat privirea și mâinile spre cer, pregătită de urlet.

Și am stat așa, încremenită și mută pe pământ, cu mâinile suspendate în aer. N-am fost în stare de nimic.

Nu mai știam de ce-am venit. Am uitat ce aveam de țipat.

Sprijinit de un copac, bărbatul de pe altă planetă zâmbea senin în timp ce trăgea dintr-un trabuc.

Citiți și Îmi place să-mi urmăresc pașii…