și-acum ce îmi vei spune, că setea
leneșă m-a adus pe buza fântânii
din care până și disperarea secase
golită în mici impulsuri
descărcate și ele
prin piețe de crini somnolenți
ce-și visau apa, că în deriva
ei splendidă
arșița nu va găsi petale
suficient de ritmice și zemoase, că mă îndrept
într-o epuizare triumfală spre
cântecul din coșul
cu ciocârlii?
nici tu nu vrei să te cred.
îți strălucesc ochii.
foto sursa
Citește și dezordine
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
