îți scriu
de ziua ta îți pot număra coastele
lustruite până în prag de leșin
(gurile ce postesc înaintea ta sunt mai tot timpul
înfometate)
îmi iese mereu una
în plus de la ultimele socoate
mă lași să-ți fac o fotografie în vreme ce
sufli în lumânarea care se-aprinde
și mănânc din pâinea ta neagră
semințele mi se scurg
pe și
ra spinării fierbinte
îți arăt apoi fotografia, o umezești cu vârful limbii
în colțul cel mai întunecat de umbra
coastelor mele
stai acolo, nici măcar nu-ți văd ochii
ești numai oase îți scriu
cele mai frumoase veșminte.
foto tumblr.com
își face loc în piept curbura lunii
cosește
cosește și tu
ierburile alea înalte de-argint
te invadează uitarea de ai putea
s-o bulucești în căpițe rotunde
să aibă de unde rumega timpul
l-ai mângâia între
urechile mari și pleoștite
cu ochi liturgici te-ar privi el
vițel de fum
dus la tăiere
Citește și patru camere
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
