Din fotografiile vechi, cu margini zimțuite, ușor îngălbenite, păstrate la loc de cinste ca niște icoane neprihănite, îmi zâmbesc larg, cu doruri multe și speranțe în privire, mama, tata, bunici, mătuși și unchi. Oameni simpli, dar cu suflete frumoase, oameni calzi, buni, respectuoși, oameni dragi ce acum sunt îngeri și mă veghează dintre stele. Oameni pe care odată, demult, îi numeam „ACASĂ”. Ce putere extraordinară poate avea, ce sentimente minunate și ce emoții se pot ascunde într-un cuvânt!
Închid ochii și sunt din nou în lumea copilăriei mele.
Printre gânduri și vise, o întâlnesc pe mama, tânără, frumoasă, puternică, iubitoare și blândă, cu soarele în privire. E de ajuns să cobor pleoapele peste ochii ușor umeziți de câte o lacrimă răzleață și să-i simt mâna catifelată mângâindu-mi fruntea, să-i simt parfumul dulce (sunt zile în care, ca un copil, îmi afund nasul în hainele ei sperând să o mai găsesc acolo), să-i aud glasul cald, domol și plin de dragoste rostindu-mi numele, ca într-o duioasă melodie.
În lumea copilăriei mele mirosea îmbătător a tei, a delicați și nobili trandafiri, a clătite cu dulceață de vișine, a gutui odihnindu-se pe dulap, a portocale pitite prin cămară, a mere învelite cu grijă în foaie de ziar, a cozonac rotofei și rumen și a prăjitură „festivă” (cea pe care bunica o făcea în fiecare an de sărbători, aceeași pe care o fac și eu astăzi piticului meu, respectând cu sfințenie „tradiția”).
În lumea copilăriei mele, diminețile de vară începeau în cântecul falnic al pintenatului, cocoțat pe gard, fix în fața ferestrei mele și se încheiau în mireasma proaspătă a fânului abia cosit.
În lumea copilăriei mele, urmele pașilor mici, întipărite efemer în nisipul catifelat și strălucitor, sărutat de dantelatele valuri, se contopeau cu urmele pașilor puternici și „uriași” ai tatălui meu, într-o poveste ce s-a stins mult prea devreme, dureros de devreme.
În lumea copilăriei mele, zilele erau lungi și tihnite, cerul limpede și curat, bucuriile simple și depline!
De ce ar trebui să existe doar un timp al copilăriei? De ce nu am prelungi această stare întreaga viață? Ce-ar fi să ne recâștigăm dreptul la copilărie? Ce-ar fi să ne îngăduim să zâmbim larg primelor raze ale soarelui, să alergam prin ploaia care ne mângâie obrajii, să privim curioși o floare ce își deschide sfioasă petalele, să lăsăm iarba proaspătă să ne sărute tălpile, să admiram primul dans scânteietor al fulgilor de nea, să contemplam nemărginirea cerului înstelat? Ce-ar fi să ne păstram steluțe în privire și să purtam mereu în suflet bucuria imensă pe care o aduce iubirea, iubirea pură și profundă?
„Copilăria este o lume de miracole și de uimire a creației scăldate în lumină, ieșind din întuneric, nespus de nouă și proaspătă și uluitoare. Copilăria se termină atunci când lucrurile încetează să ne mai mire.”
Eugene Ionesco
Un articol de: Tolia Viviana Sireteanu-Anghel
