Rândurile acestea le scriu pentru cei tineri.

Am considerat mereu că nu am mai nimic semnificativ de spus, pot doar să resuscitez niște valori și niște idei demult consacrate.

Dar simt nevoia să le atrag atenția asupra unor lucruri celor care, poate, sunt expuși unui tir de informație semi-procesată ideologic. Experiența de viață ne ajută să ne dezbărăm de ceea ce ne e livrat drept adevăr fără să fie cazul, dar durează, sunt ani buni în care riscăm să orbecăim prin viață, chinuiți de ceea ce gândim, și e fals, sau în tot cazul distorsionant. Gândirea poate face lucrurile să pară monstruoase sau inofensive, deși realitatea e cu totul alta. Nu experiențele ne fac să suferim,  ci felul în care le interpretăm, zice Seneca.

Suntem ecranați de un tip de precunoaștere sau de anumite idei-sistemice în care încercăm să înghesuim experiența. Ideologiile asta fac, produc un tip de dogmatism, dacă sunt prost instrumentate.

Există două tipuri de hrană, grosso modo: cea sănătoasă și ceea ce putem numi junk-food.

În mod analog există în filosofie aceleași tipuri de hrană. Orice ideologie care e de fapt o hrană proastă și cu efecte nocive se bazează pe întreținerea unui tip de iluzie.

Niciodată o iluzie nu va putea suplini nevoia de adevăr, ea o poate doar amâna temporar.

Iluziile sunt de multe feluri: unele sunt coșmaruri, altele himere, unele produc transe sau exaltări, altele stări de frustrare și disconfort.

Niciodată o filosofie precum cele antice – mă gândesc la școala hedonistă sau stoică – nu au produs forme de deviere mintală sau distorsiuni ale gândirii. Mai degrabă le corectau.

Ce făcea filosofia antică era cinstit. Nu promitea marea cu sarea.

Și iluziile cu miză negativă, care amplifică imaginea unei lumi prin excelență rea, vicioasă, coruptă, posedată vând același aur fals ca și cele care promit imposibilul … pentru că lasă impresia că, la capătul unei bătălii înverșunate, adeptul lor va putea construi alt cer și alt pământ, mai bune. Nu e cazul.

Filosofia bună admite limitele, admite că nu exită leac la orice, nu strivește nenumăratele dimensiuni ale existenței încercând să le reducă la o schemă explicativă bazală.

În fiecare secol au existat alte tipuri de iluzie care au făcut societate.

În al nostru în prim plan sunt cele articulate pe principiul publicitar. Dacă, în alte veacuri, se considera că doar sufletul omului e nemuritor, dar îi erau respectate omului în carne și oase limitele,  acum i se cere să trăiască de parcă ar fi nemuritor și trupul, să spere orbește într-o fericire imposibilă, să fie perpetuu adolescent, să nu admită că orice are o limită: în timp, în resurse, în mijloace. Ideologiile contemporane ne mențin suspendați în basmul cu ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”.

Nu ne permit să valorizăm trecutul, nu ne permit să fim nici mulțumiți și recunoscători de ceea ce avem… Ni se cere să fim într-un divorț radical față de trecut și să mizăm totul pe ”viitor”, ca să fim mereu nemulțumiți și să tot căutăm remedii sau îmbunătățiri, să nu ne resemnăm, să nu bucurăm de ce avem și suntem. Alain de Botton o arată exemplar argumentând că în paradigma  contemporanilor nu mai avem dreptul la o viață obișuită. Lui Diogene, lui Socrate, lui Plotin le ajungea. Eu adaug: nu mai avem dreptul la o viață complexă, nu mai avem dreptul la hazard, la mister, la suferință, la a admite că nu ne stă totul în putere.

O viață obișnuită e una în care există eșecuri, în care ești respins arbitrar, în care există hazard, în care uneori reușești, aleori ratezi, în care unii te iubesc, și alții nu, fără să depindă de tine decât minimal chestiunea, în care ești autocritic, în care te mai și răsfeți… în care poți fi anonim, în care poți avea succes sau nu. Nu ești obligat să trăiești ca în reclame, s-ar zice, dar în practică ești dezavuat fie și dacă îndrăznești să spui că  ai obosit. Rezistența trebuie să o opunem invaziei valorilor dominante în sinea noastră, pentru că, de multe ori, cele care fac societate sunt utopice, bazate pe iluzii, ele sunt adoptate nu de gânditorii diverselor ere sau contexte sociale ci de majoritatea … negânditorilor.

M-am întrebat care ar fi formula de diminuare a atracției față de iluzie și de detectare a ei rapidă.

Să luăm cazul cuiva care se simte frustrat de faptul că nu are o carieră. Cel mai simplu ar fi să se pună în situația ”ideală”, cea care ar anula frustrarea, și să se întrebe dacă acest fapt l-ar face mai fericit, mai bun, mai puternic, mai conectat la realitate și la semeni, dacă i-ar da sentimentul că a realizat ceva într-un sens existențial, nu doar în sensul înrolării într-un sistem. Cel frustrat că e neînțeles să se întrebe cât de mult i-ar aduce faptul de a fi înțeles. Eu nu spun aici că e cazul să bagatelizăm aceste aspirații, nicidecum … ci că frustrarea e un ghid derutant și incert.

Fii sigur că, dacă o elimini, îți va fi bine sau măcar mai bine cu un grad. Singura frustrare legitimă este aceea legată de fericirea posibilă. Sau pierdută. Ea există cu certitudine. Doar că e posibil ca, dacă nu ai cunoscut-o, să ai surprize. Poți depăși frustrarea și realiza că ai nevoie de cu totul altceva ca să ieși din starea de congestie interioară și nemulțumire. Apoi întreabă-te dacă frustrarea aceea chiar e a ta sau au plantat-o în tine alții. Dacă e naturală sau artificial construită, dacă ai fi avut-o și acum un secol. Dacă nu cumva se leagă de puterea pe care vrei să o capeți asupra altora.

Nu poți vindeca un om sănătos și nu poți trezi pe cineva care se preface că doarme, cum spune un proverb amerindian.

Nu poți distruge un om deja distrus, dar nici nu îl poți reface la loc din cioburi.

Nu poți minți un om inteligent decât pe termen scurt. E însă, la fel de imoral să minți un prost, care înghite gălușca.

În anumite situații, când sunt chestiuni vitale în joc, oricine poate fi imbecil.

Oricum, întotdeauna e de vină escrocul, nu victima.

***

Nu te lăsa păcălit că orice suferință e un semn de boală și că trebuie îndepărtată. E o utopie periculoasă să crezi așa ceva.

Ferește-te de orice doctrină care îți promite vindecarea sau fericirea (într-o formă anume). Ține cont că anticii, fie ei greci sau orientali, nu promit și nu garantează nimic. Nici o filosofie demnă de urmat nu face asemenea erori. Ei spun doar: fericirea există și e de căutat. Adevărul există și e de iubit. Justiția există și e de respectat, ele există, configurate în noi, deci pot fi cunoscute, pătrunse, concepute și cultivate. Asta nu înseamnă că sunt de procurat în realitatea exterioară atât de ușor.

Faptelor bune nu li se răspunde întotdeauna cu aceeași monedă, totuși, faptul de a fi maltratat nu e un argument valid ca să renunți să te mai porți bine cu oricine. Dacă nu poți rupe legătura cu cel care îți face rău, din motive externe voinței proprii, soluția e să minimizezi în sinea ta suferința spunându-ți că nimeni nu merită să fie maltratat, că nu e cazul să încasezi comportamentul abuziv ca fiind ceva ce ți se cuvine.

Doctrinele false și mincinoase, fie cele moderne, fie cele mai vechi, chiar și cele antice, promit obscen – dacă e să le dedici credința ta – tot ce poți visa:  liniște, dragoste, sănătate, toate imperturbabile, răzbunare, dreptate. ”Victimitatea va fi răscumpărată… suferința va fi răscumpărată, faptul de a fi îndurat vrute și nevrute va fi răsplătit cumva”.  Promit puteri asupra lucrurilor pe care nu le poți controla și nu țin de domeniul voinței și libertății individuale, cum zic stoicii. Sunt credințe nu cunoaștere, apelează exact la ceea ce vrea omul de rând mai tare și nu îi stă în putere: la iluzia că va reuși să controleze ”soarta”.

Toată gâlceava omului cu zeii ține de lipsa de putere a acestuia asupra a orice depășește granițele propriei minți. Omul ar vrea în primul rând puteri asupra altora: dictaturile au dovedit-o cu prisosință.

Puterea înseamnă în primul rând sprijinul semenilor. El poate fi oferit spontan sau cucerit prin forță sau oneros. Cei exploatați sau folosiți, ținuți în captivitate de mari industriași sau de familii tiranice, de parteneri despoți, de guverne sunt un sprijin pentru opresori, dar nu unul dăruit din preaplinul inimii.

Dominarea prin hărțuire, umilire, exploatare, sadism este o formă a puterii, dar una obținută prin distrugere nu prin cultivarea unor calități naturale.

Întrebați-vă, dacă minunatele doctrine la care aderați nu încearcă, înainte de a vă oferi ”aur” să vă convingă că sunteți niște paria, dacă nu încearcă să vă facă să vă simțiți mai exploatați, mai umiliți, mai frustrați decât înainte de a avea contact cu ele.

Oricum ar fi, oamenii vor puterea asupra celorlalți. Cei care o vor ca mijloc de a se face doriți, protejați, văzuți și auziți sunt doar angrenați în lupta pentru supraviețuire. Dar există și cazuri deviante (dictatorii) care încep să vrea puterea ca scop în sine.

Dacă în morala iluministă omul e un scop în sine și niciodată doar un mijloc, în aceeași morală puterea e necesar să rămână doar un mijloc.

Ne trebuie putere ca să ne putem hrăni, ca să putem călători, ca să putem spera, ca să ne putem căuta fericirea, ca să fim iubiți, dar în mintea acelor dezaxați, se răstoarnă lucrurile, ei exploatează nevoile celorlalți de hrană, liniște, siguranță, iubire, speranță, fericire, pentru a obține puterea, cele instrumentalizate sunt nevoile … Societatea de consum e terenul lor de joacă.  Dictatura lor nu mai e una fioroasă, cu lagăre și instrumente de tortură ci una care induce frustrări pe baza unor aspirații nefirești și narcisice, pe baza unor așteptări absurde de la viață.

Un ins dintr-o sută ajunge să fie selectat la o echipă din care să fie selectat în alta care l-ar putea propulsa spre olimpiadă. Nu oricine face performanță. Nu oricine ajunge sef de corporație. Nu orice doctor în ceva ajunge să facă mari descoperiri. Nu oricine dintre cei care se visează eroi chiar ajunge erou. Curajul și pornirile sacrificiale sunt rezervate doar unora și așa e firesc.

Nu fiți naivi să vă discreditați propriile resurse, propria gândire, propriile mijloace de orientare în viață. Natura a pus în voi tot ce vă trebuie ca să supraviețuiți, să înțelegeți, să explorați lumea. E de preferat să vă înșelați pe cont propriu decât pe socoteala altuia. Sigur că e nevoie de medici și de profesioniști din diverse domenii care să îi ajute pe cei bolnavi și nevoiași, e nevoie de compasiune, e nevoie de speranță.

Dar bună parte dintre ideologiile moderne – care funcționează pe principii publicitare – mai întâi produc frustrări, produc suferințe, produc nevoi pe care apoi le manipulează și le rezolvă parțial, contra cost.

Orientați-vă, ca să detectați iluzia și escrocheria, după aroganța celor care pretind că sunt în posesia unei cunoașteri infalilibile: fie ea mistică, esoterică sau științifică. Nu există așa ceva. Singura chestiune certă pe care știința o are în detrimentul misticii e metoda. Vorbim de chestiuni experimentale repetabile și de date verificabile, nu de teorii și convingeri. De la Aristotel încoace, nimeni, nici în Est nici în Vest, nu a găsit o formulă mai eficientă și mai sigură de înțelegere a realității empirice decât metoda științifică. Nu e de lepădat nici cea a lui Descartes, cel puțin în ce privește buna folosire a aparatului logic.

Doctrinele care fabrică și vând amăgiri funcționează pe principii sectare, nu de cunoaștere. Cunoașterea nu e niciodată certă. Nu poate fi, însă, înlocuită cu speculații, cunoașterea e un drum greu, plin de mărăcini, dar altul mai bun, dacă vrem să trăim liberi și în realitatea reală, și nu într-una închipuită, nu există.

Multe culte se manifestă ca niște forme de cunoaștere, doar că nu sunt cunoaștere veritabilă, au doctrine în spate, de tip filosofic, să zicem, doar că adepții nu vor să admită că sunt doar filosofie, că nu au valoare de adevăr absolut.

Care e cel mai bun sprijin pe care îl ai? Logica. Iluziile cad la proba practică. Ele sunt efemeride, nu se poate nimeni baza pe ele. Logica vede imediat contradicțiile unui discurs sau la nivel de confruntare a acestuia cu datele empirice, detectează fisuri de coerență sau de corespondență cu realitatea, poate invoca rapid condiții și parametri în care postulatele care se vor formule – incontestabile nu se adeveresc.

În ”Discurs asupra metodei”, Descartes luminează calea.

Pharmacon. E un remediu cu dublu-tăiș. E o otravă care vindecă. Orice medicament, dacă e să îi citești prospectul e plin de contra-indicații sau de semnalări de reacții adverse.

Orice tip de cură are reacții adverse și e o doză de otravă. Ești pregătit să o înghiți?

Uneori otrava e doar amărăciune și un ser care îți paradește temporar organismul … alteori e iluzie. Efectul placebo a dovedit că și un medicament fantomă poate avea același efect ca și unul real.

E straniu, nu?

Filosofia antică nu prescrie. Nu e un curaj să prescrii, cum ar putea părea. E nebunie. Nu ai nici un drept să decizi pentru altul nimic. Nu ești în mintea lui, nu ești în pielea lui. Manifestările unul singur individ, pot pune la îndoială o întreagă teorie despre condiția umană. ”Piatra mică răstoarnă carul mare”.

Fiți preacauți cu tot ce vi se servește drept cunoaștere. Întrebați-vă întotdeauna: care îi e sursa? care e intenția celui care v-o livrează? Care e gradul ei de universalitate?

Nu sunt adepta scepticismului decât în ce privește faptul că e posibil ca oricine să se înșele în percepții, interpretări, judecăți. Totul trebuie verificat și confruntat și reprobat.

Dar nu sunt deloc în asentimentul scepticilor care pretind că nu putem fi siguri de nimic.

Putem fi siguri de o mulțime de lucruri, cel puțin în ceea ce privește propriul univers existențial. Ne putem cunoaște bine pe noi înșine. Însă nu în meditație, cocoțați pe stânci, retrași în munți, ci în relații.

Putem afla lucruri încântătoare sau dimpotrivă, putem avea surprize neplăcute.

Cel mai important lucru de știut este că oamenii sunt unici și diferiți în resurse, potențial, cunoștințe și aspirații. Nu pot fi reduși la un numitor comun. Numitorul comun e un om abstract-generic.

Egalitatea e doar în planul drepturilor și libertăților, care sunt naturale, înnăscute, nu produsul vreunei culturi sau societăți anume.  Societățile le pot obstrucționa sau garanta doar.

Drepturile sunt ale omului-universal.

Suntem egali în condiția umană, într-un sens transcendental așadar, dar manifestările indivizilor nu pot fi egalizate.

Țineți cont că o doctrină, de orice fel, care pretinde să fie mai presus de drepturile omului, e de chestionat.

Adevărul, livrat prin constrângere, sau umilire, prin pedeapsă, prin agresiune, nu mai are nici o valoare.

E dreptul fiecăruia să îl descopere sau să îl rateze.

Alexandru Paleologu – Pentru a deveni gentleman, trebuie să ai după cine să te iei

Ilinca Bernea