«Totul despre mame »- acesta ar putea fi subtitlul pentru Madres paralelas de Pedro Almodóvar, prezentat în deschiderea Festivalului de Film de la Veneția din 2021. În acest film, în care jonglează cu temele sale preferate, ni le readuce în prim-plan pe îndrăgitele Penélope Cruz și Rossy de Palma și o dezvăluie pe Milena Smit. Femeile sunt, ca întotdeauna, în centrul unei povești încărcate cu aventuri dramatice. Cu decorurile sale somptuoase, cu cele mai șic ținute/costume la modă și cu o încadrarea impecabilă, Madres paralelas devine o sărbătoare vizuală. Sunt multe secrete în Madres paralelas, iar explozia lor este la fel de dureroasă ca și salvarea. Întâlnirea a două mame, pe cale să dea naștere unor copii, duce către o intrigă complexă, care poartă privitorul în meandrele ei. Filmul este o melodramă, în sensul nobil al termenului, adusă din condei de un Almodóvar care – ca un mare maestru de ceremonii – își cunoaște partitura de la început până la sfârșit, prin culori și muzică inclusiv.

„Este o dramă tensionată și conținută, greu de interpretat și cu o eroină care poate nu este un model de virtute, dar care m-a atras tocmai din acest motiv”, explică Pedro Almodóvar, în dosarul de presă. Talentul său de povestitor este de netăgăduit atunci când se joacă cu timpul și spațiul pentru a evoca ceea ce l-a fascinat mereu: legăturile de sânge și relația dintre mame și copii. De asemenea, nu lipsesc secretele, care otrăvesc viața protagoniștilor, uneori de-a lungul mai multor generații. Pornind de la o sarcină timpurie și una târzie, Pedro Almodóvar conturează portrete sensibile, plonjând în psihologia feminină, dar și în istoria Spaniei, unde Războiul Civil a provocat răni adânci, de care eroii încearcă să se vindece. Inteligența poveștii conduce publicul într-un film sobru și complex, probabil nu cel mai extravagant al autorului său, dar suficient de solid pentru a fi și duios.

Penélope Cruz, Copyright El Deseo / Studiocanal 2021

În cele mai importante melodrame ale sale (All About My Mother, Julieta sau Broken Embraces), Pedro Almodóvar reușește să scoată la iveală o emoție singulară, care poate fi descrisă ca o formă de sfâșiere pașnică, atât paradoxală, cât și puternic cathartică. Încearcă să răscumpere afectele puse în joc de poveste prin negarea naturii lor dureroase pentru a le face să apară într-o ordine colorată, fluidă și armonioasă. Ca și în Pain and Glory, stilul lui Almodóvar pare să înghețe într-o mecanică prea bine șlefuită. Filmul pune în scenă un complot care nu ar putea fi mai „almodovarian”, în așa măsură încât produce imediat o impresie de déjà-vu: Janis (Pénélope Cruz) și Ana (Milena Smit), două femei singure, aflate în căutarea independenței, se întâlnesc în ziua în care fiecare își naște primul copil. Se creează apoi o relație care conduce către o relație de fuziune, în care toate nuanțele iubirii se succed, de la prietenie la filiație prin dorință. Așadar, Madres paralelas se dovedește a fi, mai ales pentru cei familiarizați cu filmografia regizorului, cea mai previzibilă melodramă a lui Almodóvar. Nici construcția intrigii (ghicim aproape imediat eroarea, că cei doi copii au fost schimbati la maternitate) și nici punerea în scenă nu distilează vreo surpriză adevărată. Scenele în care Janis descoperă această greșeală, după ce face testul de maternitate sunt editate în ritm rapid, ca într-un soi de  intriga polițienească a vieții afective. Desigur, trebuie recunoscut că în Madres paralelas, Almodóvar caută să-și hrănească arta cu o nouă inspirație: pe de o parte, încearcă să înscrie istoria în Istorie, prin articularea problemelor de ereditate. Legătura dintre Ana și Janis are și o altă poveste de filiație, cea a gropilor comune în care au fost îngropate numeroase victime ale Războiului Civil (1936-1939). Cineastul alege să-și lege cinematografia – mai explicit ca niciodată – de luptele feministe. Bunăoară, Janis este cea care îl angajează pe Arturo, un antropolog, să conducă excavarea unei gropi comune, unde ar fi fost îngropat străbunicul său, împreună cu alți bărbați. Așadar, personajele sunt dublu chinuite de includerea lor în fluxul generațiilor: generația care precedă și cea care urmează își îndeplinesc, fiecare, o datorie specifică personajelor. Din acest punct de vedere, dinamica pare domolită, fiindcă montajul se mulțumește să încadreze micropovestirea prin macropovestire, fără a propune asocieri semnificative între cele două, astfel încât dimensiunea colectivă și aspectul social ale intrigii par să rămână la nivelul de „cosmetică’’. Parcă ne-ar sugera că trebuie să încetăm să îngropăm adevărurile impure pentru a ne elibera în sfârșit. S-ar putea considera că filmul actual formează cu Pain and Glory, un fel de diptic reflex: acolo unde acesta din urmă s-a consacrat unei autobiografii intime, Madres paralelas tinde mai degrabă spre parabola colectivă.

Penélope Cruz, Copyright El Deseo / Studiocanal 2021

Cât despre dimensiunea feministă a cinematografiei lui Almodóvar, sunt necesare unele lămuriri: personajele masculine se caracterizează prin absența lor. Doar Arturo (antropologul, căsătorit) apare pe ecran (și asta sporadic) pentru că trebuie să păstreze secretul aventurii sale cu Janis; bărbatul care a violat-o pe Ana, la rândul său, va rămâne mereu nevăzut și anonim, într-un fel de prezență paradoxală, deopotrivă surdă și tulburătoare. Mereu „paralele”, aceste două moduri de absență masculină le conduc pe Janis și Ana într-o direcție comună și le împing către singura alegere posibilă: aceea a sororității. Dacă această solidaritate între personajele feminine în fața poverilor pe care bărbații le pun pe umeri este o constantă în cinematograful lui Almodóvar, acest nou film o susține și mai mult prin modul în care scenariul subliniază adesea simetria destinelor lor. Motivul simetriei structurează exemplar montajul în scena nașterii, precum și în secvențele filmate în spital. De asemenea, este greu să nu remarci scena în care Penelope Cruz poartă, în fața camerei, un tricou cu inscripții feministe. Niciodată nu a fost comentată o astfel de apariție, de parcă componenta feministă ar fi fost întotdeauna esențială în cinematograful lui Almodóvar, trecând aici pur și simplu de la implicit la explicit. Într-o anumită măsură, filmul oferă o privire de ansamblu asupra principiilor sistemului estetic al septuagenarului spaniol, filmul lăsând impresia de a fi retras în sine condamnat să-și refacă obsesiile formale fără a reuși să le întruchipeze într-o narațiune vie. Totuși, regizorul reușește să reînnoiască unele dintre motivele pe care le explorează de decenii.

Desigur, încă o dată, Almodóvar vorbește despre femei și, prin ele, despre maternitate. Nu încetează să prezinte portretele unor mame care se luptă cu stima de sine, cu puternica dorință de independență, dar și cu nebunia sentimentelor. Cele două eroine se angajează total într-o luptă sensibilă pentru iubire. Le ajută fascinanta Penélope Cruz, care nu încetează să lumineze ecranul, și foarte tânăra Milena Smit, care îi dă replica cu mult aplomb. Destinul sinuos nu le doboară, ci le face să rămână demne până la sfârșitul poveștii care cedează, și nu este neobișnuit pentru Almodóvar, brutalității politicii. Prin aceste două mame, regizorul vorbește despre țara sa, Spania, care încă se luptă cu o filiație rușinoasă (o dictatură). Iată un alt film care prezintă, în spatele soarelui străzilor și al sunetului chitărilor din coloana sonoră, tot ce este mai rău, dar și tot ce este mai bun în umanitate.

Regia : Pedro Almodóvar

Scenariul: Pedro Almodóvar

Imaginea: José Luis Alcaine

Decorurile: Antxón Gómez

Costumele: Paolo Torres

Montajul: Teresa Font

Muzica: Alberto Iglesias

Distribuția:

Penélope Cruz – Janis

Aitana Sánchez-Gijón  – Teresa

Milena Smit – Ana

Rossy de Palma – Elena

Julieta Serrano  – Brigida

Israel Elejalde – Arturo

Durata: 2h