În literatură, femeia a dat întotdeauna acel farmec inefabil și discret al condimentelor scumpe și rare, pe care numai cunoscătorii le pot savura…Nu ştia de ea însăşi nimic. Nici despre oameni nu ştia mult. Dar purta în ea neliniştea unei alte meniri, turburătoare şi inconştientă: îşi purta „femeia„.

Hortensia Papadat-Bengescu (n. , Ivești, Galați, – d. , București). Este scriitoarea noastră proustiană care a cunoscut Drumul ascuns, a cântat Concert din muzică de Bach, și-a cercetat sufletul și s-a contemplat precum  Femeia în fața oglinzii,  a fost o curgere din Ape adânci și a văzut cum A căzut o stea.

Trepte ale femeii”, poate că acesta ar fi fost un titlu adecvat despre scriitoarea care a căutat îndelung în ea femeia rătăcită în idealuri firești, și care n-a reușit, până la sfârșit, să își ofere acest dar de suflet. Într-o avidă căutare de esențe și de sine, autoarea Ciclului Hallipilor dă literaturii române una dintre cele mai alambicate modele epice, asemănătoare unor „oglinzi paralele” care se rotesc amețitor, nelăsând cititorul să respire și contorsionându-i simțirea în sensuri absconse, imprevizibile: „Literatura doamnei H.P-Bengescu e femeie: făgăduiește fericiri pe care nu le dă, o ciudată stăruință ridică piedici dinaintea cărora vulgul se trage îndărăt, peste care alții trec cu dureroasa plăcere a greutății învinse, mângâie zgâriind și te lasă cu o nehotărâtă senzație de încântare și de nemulțumire…” (E. Lovinescu)

Un mariaj de compromis, sau, mai degrabă de frondă, încheie o copilărie fericită, copil unic al ofițerului Dimitrie Bengescu și al Zoei Ștefănescu, frumoasă și sensibilă domnișoară profesoară provenind dintr-o familie de învățători din Iași. Încăpățânarea de a nu putea face față interdicției din partea părinților, care, deși intelectuali, o opreasc din a-și continua studiile postliceale, Hortensia începe o călătorie în care destinul o așază în compania unui bărbat placid, invidios pe preocupările ei scriitoricești, și, desigur, foarte ocupat. Cealaltă mare problemă, a căsniciei și maternității, nu a întrerupt gîndurile și înfăptuirile mele literare. Iar cînd cel mai mic copil al meu, respectiv al cincilea, a împlinit șapte ani, a început scrisul. (…) E constatarea că viața ta întreagă, timp de 45 de ani de căsătorie (ba mai mult), a fost distrusă de egoismul felurit al omului ce a fost și îți este soț, dar sensul de soț, de tovarăș, de protector, nu există. Da, sînt multe de spus! Da, el poate aduce argumente de nemulțumire, și faimoasa sa indignare din faptul că sînt o intelectuală. Nu! Nu e comică, cum ar părea această indignare, e profund sinceră. „La noi în casă – striga neobosit și cu convingerea în dreptatea lui – la noi în casă ne reuneam în familie, se vorbea, se juca loton, așa ne petreceam timpul, dar să citești cărți, phe!” Se poate vedea din aceste cuvinte chiar mediul suburban – de treabă, să zicem – dar lipsit de orice intelectualitate de orice grad, ba chiar socotind lectura ca pe ceva rușinos.
Prietenia (literară) și protectoratul pe care i-l oferă Garabet Ibrăileanu, mentorul revistei „Viața românească”, o va scoate din menghina unei realități față de care, în timp, reușește să se detașeze prin scris. Cei cinci copii, mutarea în sudul țării în funcție de posturile pe care le ocupă avocatul Nicolae Papadat, războiul, sunt ocupațiile și experiențe care se vor decanta în romanele amintite. Scrisul nu este o simplă profesiune, ci un modus vivendi, despre care mărturisește cu emoție, tumultuos: „Scriu și public. Scriu cu pasiune în firul devenirii. Dar iarăși aș vrea să aflu. Artistului îi trebuie – medalie dublă – frământare și liniște. Liniște care să nu-l întoarne de la ascultarea permanentă a freamătului; conștiință de sine necesară pentru a nu fi oprit în drum de întrebările conștiinței. Și iată aflu. Mă înscriu în valoarea decisivă a unei opinii critice. Mă pot-deacuma înclina bucuroasă sub mânuirea oricărei dăruiri și pot sta răbdătoare sub orice apăsare. Fizionomia mea literară e configurată. Îmi pot reconstitui neisprăvit enigma.
În 5 martie 1955, grav bolnavă, obosită de un reumatism poliarticular care i-a făcut imposibilă orice pornire de a scrie, imobilizată la pat de multă vreme, Hortensia Papadat-Bengescu se stinge într-un cartier al vechiului București, într-o cameră mizeră.

În cinstea și calda amintire: ”Opera mea s-a scăldat întâi în întregime în apa sufletului.

”O femeie poate crede, dar înţelege bine, nu. Femeia iubeşte toată viaţa pe cel de „acum” şi are ca circumstanţă atenuantă că e prin natura ei înclinată fidelităţii.”

”Un teanc de scrisori e un suflet.”

”Prietenia… ce dar al vieţii! Să suferi şi să fii singur, dar să ştii că undeva, cineva te iubeşte. Să fii trudit, dar să ştii că sunt braţe care ar vrea să te poarte. Să-ţi fie frig.. şi să-ţi aduci aminte de sânul cald al prieteniei. Să nu te odihneşti, să suferi, să tremuri… Dar să ştii.”

”Sufletele de mamă n-au nicio cumpătare la recunoştinţă, cum n-au nici la iubire.”

”E mai greu să-ţi dai drumul de sus şi să cazi moale pe aripile tale fără să ţi le fărâmi. De aceea se urcă aşa puţini.”

”Supremul duşman al femeii e înduioşarea.”

”La rânduială, Paharnicul a greşit când împărţea cupele vieţii şi mi-a dat pe cea a visului.”

”Să nu răscolim, cu mâini ce profanează, pământul unde am îngropat vreo amintire.”

”Nu ştiu. Cunoaşterea nu e un lucru de căpetenie. Eu simt – deci exist!”