Havasi. Ați dormit bine, sunteți ok?

Eu am adormit în suflet și în minte cu atâta frumos și tot așa m-am și trezit. Uneori, habar n-avem câtă greutate, câtă importanță, însemnătate și sens pot avea cele mai simple și mai uzuale cuvinte pe care le folosim de foarte multe ori într-o zi și care, aparent, nu sunt altceva decât niște răspunsuri banale:

DA sau NU.

Noi le dăm tot sensul, măreția, importantă cuvenită, prin alegerile noastre și nimeni altcineva.

Pornind de la „ți-e foame?” și până la „vrei să fii soția mea?”, decizia ne aparține. Am ales granițele acestea, nu fiindcă dragostea n-ar trece și prin stomac, că-i dovedită treaba, ci pentru că ambele au la bază pasiunea.
Sau așa ar trebui. A pune dragoste, suflet în tot ceea ce faci reprezintă sensul vieții. Sens care, apoi, este înnobilat de verbul „a dărui” și care nu face altceva decât să extindă acele limite despre care am spus mai sus.
Fără a împărtăși din ceea ce avem, suntem, facem, știm, cunoaștem, cercul bucuriei nu ar fi niciodată complet, nu s-ar închide perfect. Desigur că, ne costă mult suflet făcând toate astea, însă n-ar trebui să uităm că tot atâta, de fapt mult mai mult, ne consumăm atunci când nu le facem.

Diferența constă în acel traseu pe care l-am parcurs până într-un punct din viața noastră și la un moment dat, brusc, ne oprim din mers, cu sau fără voia noastră, privim degajat peste umăr, lăsam o clipă privirea în jos, privim nostalgici înlăuntrul nostru și imediat zâmbim întru dulce aducere aminte.

Apoi ne întoarcem și ne vedem de drum, încrezători că ni s-a mai dat o șansă și că încă mai avem de făcut un număr generos de pași… Asta înseamnă să-ți fie ție tihnă și armonie: când lași bine, pace și frumos în urma ta.
Când nu zâmbim făcând acel popas, atunci e bai. Bai mare! Și-mi vin în minte versurile unei doine populare vechi și tare dragi, cu care am crescut:

„Frică mi-i că mor ca mâne și mă-ngroapă ca pe-un câne (…), ca să-mbătrânești frumos, treci prin lume cu folos!” (Mariana Drăghicescu)

Toate aceste gânduri care izvorăsc din adâncurile mele și cu care mă hrănesc, s-au intensificat aseară și mai mult, la concertul lui Havasi, artist despre care nu știam mai nimic și, iată că, pentru a nu știu câta oară am realizat cât sunt de mică și ce fac alții cu cele 24 de ore ale unei zile…

Întrebarea pe care ar trebui să și-o pună fiecare dintre cei care au șansa să admire astfel de oameni, să nu fie niciodată „cât costă biletul?”, ci „câtă muncă este în spatele acestor 120 de minute de show?”

Mda, nu toți avem talente, haruri mărețe, dar zi de zi avem posibilitatea să devenim un pic mai buni decât ieri. Și asta nu-i puțin deloc!

Și cum spuneam, savoarea vieții n-ar fi posibil de simțit pe deplin fără hrană. Hrana trupului și a sufletului, deopotrivă! Și vedeți voi cum nu Dumnezeu te obligă la rugăciune și nici la fapte bune, ci propria ta conștiință. Mulțumesc!

Mulțumesc, nevrednică de mine! Mulțumesc pentru tot și pentru toate și mai ales fiindcă de data asta am spus, DA!

Hai, să creștem și noi ca aluatul asta frământat de mâinile frumos îmbătrânite și ca zâmbetul omului din finalul clipului de mai jos.