Sedimentate sub rocile a cinci secole de istorie – pofta de putere, invidia, lăcomia, adulterul, crima și ura – sunt „recondiționate” într-o haină nouă de ingeniosul scriitor Radu F. Alexandru, iar sensurile actualizante ale textului sunt expuse de neobositul director de scenă Silviu Purcărete în recenta montare de la Naționalul bucureștean: Gertrude.

Este esențial să știi cum să conferi unor personaje arhicunoscute identități noi. Scriitorul Radu F. Alexandru s-a avântat pe tărâmul intertextualității shakespeariene reluând povestea dintre o mamă și un fiu  (Hamlet) în drama „Gertrude”. Textul cu valențe actualizante ne confirmă încă o dată că într-adevăr ‘ Shakespeare este contemporanul nostru’. Așadar, ni se expune un adevăr bine tăinuit preț de vreo cinci veacuri: tatăl lui Hamlet este ucigaşul tatălui său.

«Adresându-se mai mult minţii decât inimii, piesele lui Radu F. Alexandru te încântă în mod paradoxal tocmai datorită jubilaţiei sarcastice care însoţeşte fiecare situaţie şi fiecare replică », consideră regizorul Silviu Purcărete. Prin urmare, pe scena sălii Studio, de la TNB, a avut recent loc o „dezbatere moral-filosofică”, în versiunea scenică propusă de inepuizabilul creator de teatru, Silviu Purcărete, după textul „Gertrude”.

Afișul spectacolului © TNB

Afișul spectacolului ”Gertrude” © TNB

Directorul de scenă a plasat dilema lui Hamlet într-un spaţiu de maximă asceză, distanţându-se de ceea ce ar putea să fie greu de perceput pentru publicul actual. Modernitatea montării vine din reducerea la esenţe a subiectului reinterpretat, barochizarea nu-şi mai găsea oricum locul. Rămâne doar, ferm trasat, adâncul dramei, devenită un actual thriller psihologic. Întregul spectacol îmbracă straiele unui tensionant film noir, cu toate ingredientele sale, în care fiecare tablou este redat prin tehnica split screen, cu suportul unor multidirecționale cortine negre, ce conferă scenei aspectul unui ecran (ratio diferit, ba 16:9, ba 4:3, 21:9). Paracomentariile muzicale mistuie sau dezgolesc imaginea. În tot acest cadru scenografic, elementele de naturalism se regăsesc din plin: eroii sorb supă, fumează sau ‘se spală de păcate’ fie în cadă, fie în lighean.

Mircea Rusu și Claudiu Bleonț Foto © Maria Ștefănescu

Astfel, spectacolul se constituie într-un eseu despre condiţia umană, despre vechi şi nou, despre viaţă şi moarte, totul petrecându-se pe muchie de cuţit, la limita dintre nebunie şi normalitate. «Regina-mamă» își strigă vina, durerea și indignarea, în vreme ce Hamlet, ba osândit, ba angoasat, cade în singura eliberare posibilă când adevărurile dor mai mult decât viața: o moarte a înstrăinării de tot și de toate. Teatrul în care Purcărete crede nu este un exercițiu monden, nici o plăcere a formelor, el se naște din pulsul intensității unui grup de actori care respiră împreună și devin o plămadă vie care se lasă modelată de imaginația fără limite a directorului de scenă. Silviu Purcărete provoacă și lansează semne de întrebare unui public căruia îi lasă șansa de a alege. Pornind de la faptul că dramaturgul român a plonjat în textul marelui Will și a propus modificări întru (re)înțelegerea rosturilor, experimentatul regizor modulează piesa după legile sale. Odată cu drama „Gertrude” avem de-a face cu o nouă interpretare, un veritabil recital intelectual, bazat pe o nouă logică narativă, destul de departe de tragedia shakespeariană.

Decupajul cinematografic a necesitat și o reducție a personajelor, având de-a face doar cu Hamlet, Gertrude, Claudius, Polonius, Ofelia, Horațio și Duhul. Evident, există și alte modificări: acțiunea se rezumă la mai puține scene, așa cum se renunță și la momentele comice (cântecele groparilor și vorbele lor de duh), focus existând pe înțelegerea celei care se regăsește în titlul piesei / montării. Desigur, o distribuție în totalitate masculină este o obișnuință teatrală veche și, cu siguranță, specială în vremea lui Shakespeare. Imbatabila triadă – Silviu Purcărete, Dragoș Buhagiar (scenografie) și Vasile Șirli (muzica) – definește un tablou magic și muzical prin care linia narativă evoluează simbolic, năprasnic și zgomotos.  Silviu Purcărete se pricepe de minune să de-construiască și să re-asambleze teme, motive, situații într-un spectacol care încearcă să descifreze lumea în tot absurdul ei, transformând-o într-un uriaș puzzle al relațiilor, bazat pe minciună sau despre fragilitatea gândurilor care umanizează sau, dimpotrivă, dezumanizează. Așadar, în cadrul scenografic versatil, un fel de cușcă psihologică (vezi și afișul spectacolului/pălăria Gertrudei), care poate să fie o închisoare, ori un coșmar, iar actorii pendulează între raporturi incerte: mama mărturisește că a vrut să-și ia viața, să fie îngropată alături de omul iubit, dar a fost oprită de gândul că îl va lăsa pe Hamlet singur. Despre relația de amor cu fratele soțului nu auzim niciun cuvânt. Avem de-a face cu o Gertrude viscerală, un soi de femme fatale fanée întrupată cu aplomb de Claudiu Bleonț. Deși are aerul lui Jack Lemmon din Some Like It Hot, talentatul actor bucureștean excelează într-o voită vulnerabilitate agresivă. În relația cu fiul său, fragilul Hamlet – adesea aflat în poziția fătului, ba direct pe scenă, ba pe o masă medicală – , se simte adevăratul conflict intergeneraţional, dar și poziția senin-ipocrită a celei care a detonat întreaga serie de conflicte.

Claudiu Bleonț, Marius Manole, Mircea Rusu și Paul Chiribuță Foto © Maria Ștefănescu

Cu alura unui veritabil Prinț-copil, Hamletul creat de Marius Manole sintetizează personajul într-o zonă mai adâncă de adevăr şi de durere. Mereu conectat cu ceilalți parteneri de joc, oscilează între realismul idealist și fantezismul cinic al ființei ajunse la capătul răbdării. Indiferența și multitudinea acelor «vorbe, vorbe, vorbe» l-au îndepărtat de la ideea de ‘moștenitor al tronului’. Mentalitatea actualizantă a personajului, aceea că ‘Oamenii se supun deciziilor impuse numai dacă ele răspund pornirilor așezate în adâncul sufletului, acolo de unde așteaptă să țâșnească la lumină pentru a fi împlinite. ’ se pliază perfect pe stilul și interpretarea ‘rebelului’ Marius Manole.

Descoperim un tânăr ferm, lipsit de dorința de a ajunge în fruntea țării – din patriotism, din egoism? –, căci rolul de rege nu este croit pentru el. În relație cu bunul său prieten, Horațio, lucrurile se modifică esențial, căci și acesta îi adresează reproșuri. Cu aspectul unui geek voit bătrânicios, Alexandru Potocean, cu o voce profundă, dar cu o tonalitate insinuantă, glisează între poziția de investigator și cea de confesor. Purtând mereu o lumină/lampă, el ne vorbește despre îngerii care ne însoțesc la naștere, care ne protejează de Satana și de întunecimea cu toate gândurile sălbatice din noi. Fluiditatea acestui personaj devine evidentă în twistul din final, când Gertrude îl va obliga să îi ia locul fiului ei și, să urmeze noul cuplu regal într-un viitor comun – fericit oare?

Alexandru Potocean și Marius Manole Foto © Maria Ștefănescu

Mircea Rusu transformă, cu o maturitate specială, emoția, jonglând cu tonalitățile și stările, identificându-se cu neliniștea lui Claudius, aici, un soi de baron local supus reginei. Îi va da mereu dreptate Gertrudei și îi va accepta dorința ca Hamlet să rămână alături de ei, într-o veritabilă revărsare de energie.

Octavian Paler, din arhiva TNB (un regal, ascultați-l!)

Eficienţa narativă este sporită de glisarea între cele două zone cea profundă, a meditației și cea lejeră, a umorului negru. Purtând amprenta stilistică a renumitului director de scenă, mai toate personajele au chipurile văruite, iar Ofelia excelează în ceea ce numim ‘armă otrăvită’. Lari Giorgescu își desenează cu abilitate personajul ba voalat (un soi de potențială black widow), ba dezgolit și bine țintuit în pânza intertextuală, plină de surprize, a textului piesei. Uns cu toate ‘alifiile interpretative’, Polonius întrupat de Paul Chiribuță este cel care îi va dezvălui lui Hamlet că tatăl lui e Claudius. Din scena întâlnirii lui Hamlet cu Duhul, Gertrude este exclusă. Marius Bodochi devine o convingătore fantomă a celui mort, care  îi cere lui Hamlet să-l răzbune, să-l pedepsească fără milă pe cel care i-a curmat viața. Descumpănit, tristul prinț se va sinucide cu arma lui Horațio: „S-au spus de toate. De-acum restul e tăcere”.

Lari Giorgescu, Marius Manole © Florin Ghioca / TNB

Hamlet prezintă, în mod clar, filosofia postmodernă, prin viziunea lui asupra lumii – este cinic, istovit şi batjocoritor. Singura lui speranţă este propria-i definiţie a înţelegerii rosturilor. Trăieşte într-o tensiune constantă pentru că ştie că melancolia pură nu-i o soluţie, dar nici optimismul nu-l poate accepta. Marius  Manole  este expresiv, iar privirea plină de inteligenţă însumează şi rezumă tulburarea, dar și fermitatea acestui personaj. Prin „clovnerii”, Hamlet împinge spectatorii înapoi în propria lor copilărie: „Cine trage sforile? Cine ne vrea să țopăim după pofta lui? Ei, cine-i oare Marele Păpușar? Ghici ghicitoarea mea! ”.

Cu mult timp înainte de Nietzsche şi Sartre, Shakespeare a creat deja, prin Hamlet, un arhetip al omului postmodern – disperat şi sfâşiat de contradicţii, iar Radu F. Alexandru și Silviu Purcărete i-au conturat acest chip. De dincolo de lumea celor vii, eroul ne îndeamnă să ne rămânem credincioși nouă înșine. Râzând și înspăimântând prin voluptatea de-a glosa pe tema sângelui, vinovăției și-a singurătății, „Gertrude” rămâne un spectacol memorabil, un epitaf dinamic al condiţiei umane, presărat cu momente de cinism şi umor veritabil.

Gertrude de Radu F. Alexandru

Regie: Silviu Purcărete

Scenografie: Dragoş Buhagiar

Muzica originală: Vasile Șirli

Regia tehnică: Viorel Florea

Distribuția:

Gertrude: Claudiu Bleonț

Hamlet: Marius Manole

Duhul: Marius Bodochi

Ofelia: Lari Giorgescu

Claudius: Mircea Rusu

Horațio: Alexandru Potocean

Polonius: Paul Chiribuță

Data premierei: 29 oct. 2023