Costin năvăli în cameră și-i smulse lui Mag cartea de istorie din brațe.
– Gata, băiatu’, ia o pauză, ai nevoie de o relaxare…
Mag îl privi descumpănit… Nu era stilul lui Costin să acționeze autoritar, aproape dur. Și tonul îi era agresiv… Aștepta să înțeleagă.
Costin continuă cu o voce gâtuită, ușor precipitată:
– Mag, ascultă aci! Bagă numărul ăsta în telefon! E o prietenă. Cred că ai nevoie să schimbi peisajul…
– Ce fel de prietenă? rânji Mag, ghicind unde bătea Costin.
– Băi, omule, ești varză… Nu faci decât să te prefaci și să te minți. Noroc cu bacul ăsta că ai la ce să te concentrezi.
Mag nu avea chef să-l contrazică. Ar fi însemnat să alunece din nou într-o discuție pe un subiect sensibil de care nu se mai atinseseră de ceva vreme… De când se decisese că trebuia să depășească acel moment de slăbiciune din viața lui. Așa începuse să devină Ana. Pălea, iar el prindea puteri…
– Am vorbit cu ea, te așteaptă diseară! O cheamă Gilda și știe să facă un bărbat fericit… În plus, nu te doare capul după, nu ai obligații… Câteodată mai e nevoie și de așa ceva!
Mag i se opuse cu privirea virulent, oarecum sceptic.
– Parcă ești frate-meu Călin. Eu nu te știam superficial!
– Nu, pe bune? Călin e mitoman, vrăjește femeile ca să intre într-o relație cu el până-și vede interesul. Le frânge inima… Nu vezi diferența? Eu te trimit la o profesionistă care nu are pretenții și nu-ți cere nimic pentru că nu are așteptări. Ori tu, ori altul, e întocmai pentru ea .
– Tu ai glume în program azi, se pare! Ce te face să crezi că aș avea nevoie de asta? Nu am nicio pornire. Ba din contră, îmi creează repulsie.
– Dar să rămâi agățat de amintirea primei iubiri care a fost și prima cu care te-ai culcat, de asta ai nevoie?
Mag protestă adâncindu-și cuta dintre sprâncene. Se făcea tot mai răcoare și în cameră…
– Costin, credeam că ai înțeles… Între mine și Ana s-a terminat.
– Nu, zău! Asta să i-o spui cui vrei tu. Eu nu te cred. Practic, s-a terminat, da. Teoretic, pe naiba… Eu ți-am ghicit melicul. Treaba ta dacă vrei să nu fii sincer cu tine. Pentru că eu nu văd că ți-a trecut…
– Bă, șoimanule! Cum nu vezi?? Nu ne mai întâlnim, nu ne sunăm, nu ne scriem… Nu mă mai interesează!
Mag se însuflețise prea mult, riscând să se certe, își spuse Costin.
– Bine, las-o așa… Să zicem că o hârjoneală cu Gilda nu are legătură cu povestea cu Ana. Ia-o că orice tip la început de drum are nevoie de o chestie din asta… Cu condiția să te protejezi!
Mag zâmbi strâmb, fără ghes, ca o îngânare a tentativei de a râde a lui Costin…
După câteva minute de gândire analitică, la rece, în stilul lui, se hotărî să înregistreze numărul domnișoarei. Ea, după cum spera prietenul său, îi va reda zâmbetul pe buze și cheful de viață… Nu știa prin ce minune se va întâmpla asta, nu-și imagina absolut deloc nici cum ar fi putut să atingă o femeie necunoscută și care doar se servea și ea de el. Genul ăsta de întâlnire nu-l putea încadra nici măcar la aventură, pentru care ar fi fost nevoie de un minim de atracție fizică… Ar fi fost nevoie măcar să se vadă înainte. Cu toată puterea sa de a vedea într-o situație detaliile și de a tranșa toate punctele esențiale ale acesteia, Mag nu-și închipuia cum ar fi putut ajunge în pat cu o femeie total străină. Sau, de fapt, cu o femeie despre care care știa că era acolo doar pentru a oferi un serviciu… Ideea de a se ști consumat ca pe o marfă îi dădea fiori. Nu se putea vedea reușind măcar să se dezbrace pe el însuși. De ea nici nu putea fi vorba! Alungă, ca pe un gând răzleț, o amintire de parfum de piersică coaptă și frezie ce-l invadă, intruzivă… Oftă adânc și greu, ca după un efort îndelungat…
– Bine, frate, o să văd ce fac! Acum mă duc la duș!
Costin îl privi atent, dorindu-și să fi putut să-l studieze până la miez. Nu mai știa cât să-l creadă pe Mag, dar era sigur că voia să-și regăsească prietenul. Cel pe care îl cunoștea de cinci ani și care, de o bună bucată de vreme, îi scăpa printre degete. Încet, dar sigur! Pentru el, Mag reprezenta complementaritatea de care avusese mereu nevoie, înainte chiar de a-l fi întâlnit, fără măcar să fi fost conștient de asta. Era acel prieten unic pe care oricine ar fi trebuit să-l aibă… Pe care îl găsise fără ca măcar să-l fi căutat. Metafora unei fuziuni sufletești perfecte… Citise undeva că sufletele pereche pot fi mai multe într-o viață, iar unul sau mau multe putea fi întruchipat de prietenul cel mai bun, de un frate, de un părinte, de un profesor. Încă nu-și făcuse timp să aprofundeze, nu știa încă dacă să creadă sau nu. Contravenea formației sale de teolog și credinței, dar îi plăcuse ideea… Era măgulitor să știi că, la un moment dat, puteai fi sufletul pereche al altcuiva. Și încurajator să ai mai multe șanse de a-l găsi.
Se întindea peste ei aroma fierbinte, moleșitoare, a serii de început de iunie! Costin auzise că se stricaseră prietenii din cauza fetelor. Gândul se încolăci dureros în el… Măcar dacă ar fi fost o dragoste care să merite. Dar Mag decisese deja că nu. Și deși inima i se strângea, înțepându-l, fără să înțeleagă de ce, amintindu-și de despărțirea lui Mag de Ana, recunoscu în sinea lui că-i lipsea prietenul lui dinainte… Acela senin, liniștit, empatic, cu toate simțurile acolo când avea nevoie de el. Acum ființa lui Mag fusese deranjată ca un puzzle răscolit, iar Costin înțelese că, oricât de mult credea că-l cunoștea, acum nu putea să-i dea de cap… Aruncase propunerea cu Gilda mai mult la plezneală, în disperarea de a încerca și asta. Deși știa că era cea mai neortodoxă soluție. Lăsară amândoi tăcerea să cadă, o vreme, între ei… O înțelegeau mai bine decât cuvintele!
Noaptea se apropia tiptil și odată cu ea, și hotărârea lui Mag. Va încerca să-și asume un risc ce contravenea principiilor sale. Făcea asta, credea, doar pentru a-și fi dat șansa de a merge mai departe… De a trece la altcineva. Chiar dacă la polul opus! Auzise recent într-un film că uneori avem nevoie să facem ceea ce nu am fi crezut vreodată că am face… Sau, cum ar fi spus Călin, cui pe cui se scoate.
În ziua aceea doamna Geta îi anunțase că va pleca la țară pentru tot weekendul. Cu alte cuvinte, Mag avea drum liber. Ceva nedeslușit se împotrivea crunt în el. Era pe cale să facă ceva pentru care nu avea nici cea mai mică motivație și în care nu se regăsea. Și pe care și-o asuma din disperare… Era ca o speranță, ca un remediu minune pe care i-l recomandase medicul și de care se agățase ca de ultima șansă… Avea deplină încredere în Costin și-n realele sale intenții bune, așa că se hotărî să meargă pe mâna lui. Oricum, nu avea altă soluție care să fie sigură și nu găsise altceva mai potrivit să-l convingă… Știa însă, cu toată fibra lăuntrică, de ceva timp, că nu mai avea rost. Nu-și mai dădea voie să rămână cu gândul la Ana, atâta vreme cât decisese că nu era pentru el. Sau el nu era pentru ea, încă nu-și dădea seama. Doar că planeta nu se oprise din mers pentru totdeauna la Ana, pe el îl aștepta o întreagă lume… Dincolo de ea!
„Una dintre sarcinile adevăratei prietenii este de asculta cu compasiune tăcerile ascunse. Adesea, secretele nu sunt dezvăluite în cuvinte, ele sunt ascunse în tăcerea dintre cuvinte sau în profunzimea a ceea ce este inexplicabil între doi oameni!”
(John O’ Donohue)
……………………………………………………………………………………….
42. – Tu să taci!
Picurii ploii cădeau cadențat peste întunericul gros, aproape apăsător al încăperii, luminat palid de veioza ovală, cu mâner spiralat, obosit, așezată pe un colț de pat. Trecuseră câteva minute de când ajunseseră în garsoniera ei, de la parterul unei clădiri vechi. Pereții adăposteau amintiri îmbătrânite, ieftine, cu iz de consum și obișnuință.
Nu-și spuseseră prea multe, știau amândoi pentru ce se aflau acolo, ca într-un contract clar, tacit și avantajos de ambele părți… Mag se simțea mărunțit metodic, experimentat, sub privirea înfierbântată, sticloasă, a femeii, așezată la doi pași. Cu fața întoarsă toată spre el, îl privea ca la execuție, ca pentru a se impune de la început. Părea că îl aștepta încordată, cu chipul cu trăsături neșlefuite și respirația crescândă, fierbinte, învăluindu-l pe nesimțite.
Gilda sparse brusc amorțeala tăcută, aproape înghețată dintre ei. Începu să-i scoată hainele, cu siguranță, dar și cu o nerăbdare grăbită, oarecum speriată. Impulsionat de hotărârea femeii, fără să mai stea pe gânduri, Mag își strecură grăbit mâna pe sub bluza transparentă, aproape căzută de pe ea. Începu să-i maseze cu viteză sânii mici și lăsați, dar fremătânzi. Apăsat, să se convingă pe sine că era acolo. Când îi simți sfârcurile întărindu-i-se brusc, coborî căușul palmelor peste abdomen, ridicându-i repezit fusta de un alb murdar, soios precum respirația ei înecată de fum de țigară… Femeia îi opri, pe dată, drumul scurt și abrupt, prinzându-i degetele și sugându-i-le rapid și lung, într-un geamăt nedeslușit. Lui Mag îi căzură ochii asupra unghiilor ei lungi și ascuțite, care scobeau în el cu dezgust, aproape cu frică. Urcă apoi cu privirea spre silueta colierului de la gâtul subțire, străfulgerat de o amintire… Mai văzuse undeva, nu știa unde, lipitoarea aceea… Se scutură ca de friguri.
Tânăra îi luă mâna ferm, strecurându-și-o adânc în interiorul ei ce mustea de dorință. Degetele lui, lihnite, alunecară înăuntru. Îi desfăcu buzele cu îndârjire și convingerea că acolo trebuia să fie și asta trebuia să facă. Gilda îi mușcă scurt, animalic, umărul, cu pofta ancestrală a femeii ce-și dorea neîntârziat un bărbat. Tânjea, hămesită, după sărutul lui care nu se grăbea să vină. Îl căuta lacomă, ca pe o briză neînțeleasă și încăpățânată, într-o zi toridă. Îi prinse capul între mâini, oprindu-i căutarea aiurită cu care coborâse între coapsele ei umede. Mag i se smulse ostil, gemând și ascuțindu-și privirea către ea care, în asprimea gestului, îi mușcă buza de jos, aproape până la sânge. Filamentul privirii ei, flămânde, îi spori senzația de frisoane, suprapusă peste peste fierbințeala trupului, în căutarea eliberării…
Simți, îngrețoșat, umezeala ei invadându-i palma. Cu un strop de luciditate, realiză că Gilda nu avea nicio vină pentru felul în care se simțea… Degetele jilave, lipicioase, îi strânseră grosolan stomacul, iar ochii îl arseră crunt… Se opri să respire. Alături de el, chipul ofilit, contorsionat, lăsa, moale, să străbată o respirație șuierătoare și nedumerită. Ar fi vrut să spună ceva care să-l scuze, dar nu știa ce…
Gilda se ridică brusc, căută precipitat în sertarul comodei vechi, demodate, aproape căzute, aruncându-i o privire seacă, slinoasă de păcate. Îngână cu aceeași voce răgușită și egală:
– Poftim, pune-ți prezervativul și să nu mai pierdem timpul!
Ca într-un dresaj care știa că-i va face bine, Mag execută mișcarea cu care nu era obișnuit…. Nu se jenă deloc când ea se oferi să-l ajute. Se gândise dinainte la acest moment simțindu-se deja murdărit. Ca să nu se piardă pe el însuși într-un joc menit să-l binedispună, dar care venea cu riscul de a se trăda pe sine. Amintirea ambiguă, ca un fum, a chipului Anei îl invadă pe neașteptate, nechemată, amplificându-i bătăile inimii. Își stinse, odios, un oftat, mocnind în el…
Dintr-odată, fără să-l prevină, femeia îl trase cu forță, abilă, către picioarele ei, potrivindu-l metodic și sigur… Îi înfipse unghiile în carne, scrâșnind de plăcerea de a-l avea și de a dispune de el. Tunetul ce bubui neanunțat în fereastră crescu tensiunea dintre ei… În lumina fulgerului ce-l precedase, Mag își agățase, din nou, scârbit, privirea de pandantivul în formă de lipitoare de la gâtul Gildei. Începu să o penetreze treptat, din ce în ce mai tare, ca într-o concurență a vitezei cu care își simțea sângele pompând în el. Interiorul coapselor ei fremăta, strângându-l, autoritară, înăuntru, ca pentru a nu-i mai lăsa vreo putință de scăpare. Privirea ei aspră, directă, aproape că-l tăie, dictatorial. Se voia puternică și fermă, îngânându-se cu mișcările aparent cronometrate, calculate, ale corpului și respirația întretăiată. Își unduia unsuros șoldurile și-și încorda mușchii interiori cu bucuria lucrului bine făcut…
Imaginea Anei care se rostogoli fluid peste el, cu greutatea unui abur fierbinte, îi diminuă forțat, neașteptat, ritmul, stingându-i brutal dorința… Se opri cu ochii la Gilda care părea că aștepta, cuminte și tăcută, o explicație. Începu să-l mângâie cu o agilitate hotărâtă, intensificându-și gemetele săltărețe. Mâinile lui Mag se rotiră, din ce în ce mai îndrăzneț, în jurul sfârcurilor, despicând-o dur și imediat. Aproape sfărâmând-o cu privirea, de sus, de deasupra ei, ar fi vrut să controleze orice gest, respirație, mișcare sau plăcere… El începuse această întâlnire și tot el voia să o încheie. Nu-i păsa ce ar fi vrut partenera lui din acea seară. Iar faptul că își dăduse adineauri seama, că o cunoscuse cândva, tot într-un episod de descărcare hormonală, îi dădea acum curaj. Să preia el frâiele de data asta și să-i arate că devenise bărbat… Chiar dacă nu datorită ei.
Nu, în seara aceea nu-i păsa decât de el. Iar încercarea de a domina o femeie experimentată îi oferea limpede, ademenitor, iluzia că se va regăsi pe sine, cel pierdut undeva între adolescență și maturitate… Era un gând seducător, o fericire cât o uitare de sine… În timp ce respirația ei șerpuitoare se acorda ritmic penetrărilor lui, îngânându-se cu fiecare descărcare a bărbatului, ca o descătușare. Pregătindu-se de un nou drum!
Printre tunetele ce se succedau odată cu zguduiturile, în cascadă, ale trupului lui, Mag se opri brusc la un moment dat. Privi drept la Gilda, strângând din buze aproape dureros. O lipi dintr-o dată cu spatele la el și cu fața de peretele scorojit și gălbui, într-un gest precipitat și furios. Continuă să se miște în ea, cu întreruperi dese și rupte și cu o grabă vecină cu ura. De câteva ori, femeia vru să se întoarcă spre el ca să-l privească, încercând timid să controleze mișcările. Mag o prinse de păr, scurt și hotărât, răsucind-o brusc, aproape violent, înapoi către perete. Se împinse și mai mult în ea, ca o dorință ce prindea contur tot mai clar, crescând în el ca o bălărie. Dorința aprinsă de a o face mică, insignifiantă, fără putere… Gilda i se supuse cu voce scăzută:
– Vai, Mag, e atât de bine!
Iar glasul ei tulburat, un amestec rudimentar de satisfacție și durere, trădat de de strigătele uneori ascuțite, dezordonate, crescu presiunea din el, ștrangulându-i vorbele:
– Taci, nu ți-am cerut părerea!
Noaptea adormită în ultimele acte ale furtunii de vară fu spartă de vocea tânguitoare, ca o prelungire a privirii zburlite:
– Mai încet, mă doare! Ai înnebunit? Nu așa ne-am înțeles…
Tânărul îi strânse cu disperare fesele, aproape de momentul final al actului ce căuta să se consume, lipindu-i sânii de peretele rece și rigid…. Acceleră viguros ritmul, scotocind-o agresiv. Un fior sălbatic i se încrâncenă, ca o chingă, în tot corpul, năpădindu-l invaziv.
Tremur, fierbințeală, sudoare, frig și febră, toate în același timp și pe rând, izbucnite în clipa binefăcătoare a eliberării… De gânduri, de emoții, de energie, de el însuși, ca o lepădare de sine. Pe care o căutase întărâtat, demult și nesperat!
Gilda îl simți liniștindu-se încet, treptat, în ea. Îl împinse în jos, ca o scăpare, aruncându-i printre țipete zburătăcite, o privire jumătate mulțumită, jumătate uimită. Neînțelegerea inițială dintre trupuri, potolită atunci când femeia i se dăduse dezarmată, cuminte, aproape resemnată, se continua acum cu atingeri în ultimele zvâcniri distorsionate și răsuflare docilă. Fiori tremurânzi de plăcere se răsuceau îndrăzneți în ea, destinzându-i trupul și ventilând orice urmă de gând. Abia liniștindu-și spasmele trupului și bolboroseala sângelui, Mag o învrednici cu o privire grăbită, tocită. Ea stăruia de ceva timp cu ochii pierduți peste el, din cap până-n picioare. În ei se așternuse o așteptare mută și întrebări șchiopătând pe buze… Umbre jucau ușoare, alunecoase, prin încăperea mirosind a trupuri sleite și senzații primitive. La colțul ferestrei mici, stâlcite, ca o gaură de peșteră, lumina pieziș luna, abia ivită, urmându-și mersul firesc și etern.
Tăcută, femeia își trase hainele cu o dexteritate agitată și spășită, grăbindu-se să-și aprindă o țigară la marginea patului… Expresia figurii, dezlânată și parcă desprinsă de restul corpului, nu spunea nimic. Se liniștise spontan, fără explicație, fără rost, fără vreo legătură cu actul abia pierdut în mulțimea împerecherilor universale… Tuși scurt, iar vocea guturală păru că se îngână cu groasele rotocoale de fum.
– O făcurăm și pe asta…. Rămăsesem datoare cu o partidă care să te facă să simți plăcerea supremă. Mărturisesc că ai fost o surpriză! Ultima dată păreai mai neștiutor, mai cuminte… Acum se pare că nu prea ai avut nevoie de mine. Ba aș spune că ai fost cam dur cu mine! Cum să înțeleg asta, nu ți-a plăcut ultima dată??? Îți amintesc că tu ai vrut să ne oprim la mozoleala aia, la joacă… Mult timp după aceea, am avut pe buze gustul tău fraged!
Mag o asculta liniștit, rezervat, privind-o cum trăgea cu poftă din țigară, tăcută și epuizată, pierzându-și căutătura tulbure undeva într-un colț ascuns de fereastră.
Șuvițe neglijente din părul încâlcit, de un galben șters, i se lipiseră de obrazul năclăit, vâscos. Mirosea a vlăguială, a obligație și a neîmplinire… Mușchii feței i de destinseseră, lăsând într-o lumină simplă, naturală, imaginea unei femei nu prea frumoasă. Puțin trecută decât vârsta reală, machiată elementar și ridicol, căutând o strălucire falsă și rece. Unghiile liliachii, ascuțite și aproape amenințătoare, ca și pomeții scobiți, se îngânau perfect cu cenușiul ochilor încercănați, găunoși. Vederea lor îl trimiseră subit pe Mag, cu gândul, la Cruella din „101 Dalmațieni”. Un personaj care, în copilărie, îl indignase, aproape îl șocase, înfricoșându-l. Și pe care acum și-l apropiase în cel mai simplu, natural și animalic mod posibil. O îngenunchease voit și barbar în spasmele nevoii fizice în fața căreia toți oamenii rămân egali. Egală devenise și Gilda, chiar de dincolo de lozinca ei de profesionistă în domeniul sexului. Satisfacția de a o fi dominat plesnea în Mag cu aceeași pornire cu care chipul Anei năvălea peste el. Ca un duh incontrolabil, printr-o forță neștiută și nestăpânită de el…
Ploaia stătuse. Pe acoperișul blocului cu două etaje se auzea, prelins, gradat, scurgându-se apa, ca într-un final de călătorie. O stare de pustiu rece căuta să-și afle tihna în el… O privea încă îmboldit de un amestec de năucire, bucurie și repulsie, amintindu-și, până la os, războiul sălbatic dintre ei… Dacă s-ar fi putut, ar fi dat ceasul înapoi, netezind, așezat, mersul lucrurilor și ultimele zvâcniri din trup. Mag nu-și găsea cuvintele ca să umple golul dintre el și tânăra cu care împărțise, dezlănțuit, un moment necesar. Căuta să pătrundă înțelesul spuselor femeii, încercând să preîntâmpine o discuție neplăcută.
– Te rog să mă scuzi, eu te înțeleg, dar s-au mai schimbat lucrurile între timp. Da, așa este, eu m-am oprit atunci pentru că atât am vrut… Iar astăzi am vrut să fim chit. Sau chiar mai mult!
O privea ușor confuz, clătinat sub forța amintirii a ceea ce tocmai alesese să i se întâmple. Se decise că nu voia să dea alte explicații. Era deja destul de complicat… Se încurcase el în el însuși într-un ghem din care nu se vedea scăpat prea repede… Nu vedea cum!
– Îți mulțumesc pentru că ai avut răbdare cu mine și… pentru restul!
Un gând îl străbătu limpede. I-o spuse fără menajamente, nu voia să o încurajeze, nu era cazul.
– Acum te rog să mă scuzi din nou, trebuie să plec!
Femeia îl scrută atent printre rotocoalele groase de fum… Încuviință cu privirea și vocea vădit zaharisită:
– Sigur, tinere! A fost o plăcere să fiu cu tine… Încântată să văd cât ai crescut!
Și râsul femeii ce se voi reconfortant, se stinse ca un rânjet între ei, absorbit în aerul abject care, potolit, își căuta matca…
Gândul lui Mag despre propria evoluție:
Ana mi-a dat tot ce știuse sau nu știuse vreodată că aveam nevoie, fără măcar să-i fi cerut. Nici nu aș fi știut cum sau că se putea… Nu mai am resurse ca să mă regăsesc în altcineva… Oglinda a rămas la ea.
„Sexul e consolarea care-ți mai rămâne când nu-ți ajunge dragostea.”
(Gabriel Garcia Marquez)
……………………………………………………………………………………….
”Hai să ne rujăm împreună”, roman scris de Laura Ilinca, este o frumoasă poveste de dragoste între o tânără profesoară de istorie, Ana, și elevul său în an terminal la Seminarul Teologic, Mag. Romanul este scris foarte cursiv, într-un stil antrenant și debordant, fără sincope sau stângăcii stilistice. Scriitoarea compune cu ușurință și ne poartă pe nesimțite într-un univers în care vom descoperi lucruri nebănuite.
Structurat în două părți, romanul spune o poveste de iubire interzisă, cu toate momentele ei frumoase și dureroase. Autoarea pare să aibă un simț înnăscut pentru detaliu, relatându-ne, cu minuție, pletora de simțiri și trăiri prin care trec cei doi protagoniști. Deși în calea lor sunt foarte multe obstacole – diferențele sociale și de vârstă, partenerii cu care se vedeau cu puțin înainte să fie împreună, tabuul relației intime profesor-elev – ei reușesc să le depășească și să-și trăiască, fie și pentru scurt timp, frumoasa lor poveste de dragoste. Sentimentele lor sunt descrise în detalii exorbitante, care ne permit să pătrundem misterul atracției lor puternice și să descoperim niște personaje mature, complexe și extrem de sensibile. Ana este o femeie aparte, care se încadrează cu dificultate într-un tipar social sau de personalitate, iar Mag un tânăr curajos și incisiv, care o cucerește pe Ana prin aceste calități. Relația lor se încheie fără a diminua intensitatea trăirilor și a sentimentelor pe care cei doi le nutresc unul pentru celălalt. Punctul nodal al acestei povești de iubire îl constituie devenirea celor doi și sentimentul că sunt niște oameni deosebiți, tocmai pentru că li s-a dat să trăiască ceva atât de frumos. Romanul impresionează mai ales prin capacitatea sa de a sugera autenticitatea iubirii care nu ține seama de legi scrise sau de norme acceptate social.
Autoarea pare să ne ofere un soi de rețetă pentru iubirea adevărată într-un mod fermecător și angajant. Ingredientele acesteia sunt autenticitatea trăirilor, suplețea și sinceritatea prin care autoarea le exprimă.
