Destinul a făcut să mă nasc în inima singuraticei Sardinii. Dar chiar dacă m-aş fi născut la Roma sau la Stockholm, nu aş fi fost diferită.

Aş fi fost mereu ceea ce sunt – un suflet pasionat de vicisitudinile vieţii şi care percepe limpede oamenii, aşa cum sunt, crezând mereu că pot fi mai buni şi că nimeni în afară de ei nu-i împiedică să creeze împărăţia lui Dumnezeu pe pământ.

Totul este ură, sânge, durere, dar poate că totul va putea fi cucerit într-o zi prin iubire şi prin gânduri bune.”, spunea Grazia Deledda  (27 septembrie 1871 – 15 august 1936), scriitoare italiană prea puțin cunoscută, dar înzestrată cu o sensibilitate extraordinară, amintind de tablourile lui Botticelli sau de muzica celestă a lui Mozart…

Când cineva se gândeşte prea mult la persoana proprie, de obicei ceilalţi îl părăsesc, convinşi fiind că-şi este de ajuns lui însuşi.

În scrierile ei, frumoasele peisaje ale Italiei, coastele scăldate de sălbatice valuri, oamenii care trăiesc pentru a-și dărui seninătate și iubire castă devin imagini vii pe care cititorul nu mai are cum să le uite vreodată, pentru că ele transmit, în esența lor idealistă, o filozofie de viață impregnată de sentimentul bucuriei de a trăi plenar fiecare moment, cu tristețile sau bucuriile care se rotesc necontenit.

E nevoie de linişte în noi şi în jur pentru a putea rosti ceea ce vrem să sune frumos.”

În 1929 îi este acordat Premiul Nobel pentru literatură, iar juriul argumentează această distincție astfel:  „…pentru scrierile sale de inspirație idealistă în care, cu o plastică claritate, zugrăvește viața de pe insula ei natală și pentru profunzimea și simpatia cu care se ocupă de problemele omenești în general…

Lecția de viață a Graziei Deledda, al cărei nume conține în sine sugestia frumuseții eterne a universului,  esențializează cu finețe  de bijutier condiția umană, supusă ”Marii treceri”, e simplă:  „Ne schimbăm de la o zi la alta, încet, imperceptibil, sub acţiunea timpului de a cărui scurgere nimeni nu se poate feri, şi care astăzi şterge ceea ce ieri scrisese în camerele secrete ale inimii…

 

***

Frunza ce cade

O frunză cade și-n plutirea ei

Pare de soare pictată  în culori strălucitoare

ca niște aripi de fluture;

Atinge ușor pământul, și -apoi devine umbră, murind.

 

Cade Una Foglia

Cade una foglia che pare

tinta di sole, che nel cadere

ha l’iridescenza di una farfalla;

ma appena giunta a terra

si confonde con l’ombra, già morta.   

 

Traducere: Andra Tischer 

Citiți și De-am trece…